Viata

În anii din urmă, ca pensionară, în sărbători și duminici, îmi găsesc, pe cât posibil, refugiul în biserică. Acolo, într-un colțișor, îmi găsesc de cele mai multe ori liniștea necesară după o săptămână de muncă. Simt că prin prezența mea în sfântul lăcaș îmi continui munca educativă. Acolo, aproape toate figurile îmi sunt cunoscute: foști elevi de-ai mei, mulți dintre ei acum părinți sau chiar bunici, în frunte cu preotul satului, Marius, căruia i-am fost dirigintă, precum și copiii acestora. Mă simt din nou într-un colectiv, uniți în același gând: credința în Dumnezeu, în care ne punem atâtea speranțe. Ajunsă acasă de la slujba religioasă mă simt mai bine, mai liniștită sufletește, reîmprospătată, cu mai multă putere de muncă.

Cuvintele nu-mi mai ajung să-i mulțumesc Bunului Dumnezeu că am ajuns vârsta de șaptezeci și trei de ani și că, în general, sunt sănătoasă, pot munci aproape ca și atunci când eram mai tânără, mă pot deplasa fără nici o greutate pe picioarele mele, pot citi în timpul liber câte o carte, să văd câte un serial, ceea ce nu reușeam când eram în activitate, pentru că nu mai găseam timp, întrucât mereu corectam lucrările elevilor, caietele lor, corecturi la care cei mai mulți elevi nici nu se uitau. Pot viziona liniștită emisiunile de televiziune și sunt dispusă să port o discuție cu oricine.

Somnul mi-era neliniștit uneori când era Ștefan bolnav, căci în ultimul timp a trebuit să fiu foarte grijulie cu el, căci a avut mari probleme de sănătate.

Când trec două sau trei zile fără să știu nimic de fetele mele, de asemenea mă neliniștesc până primesc vești, dar acum comunicăm mult mai ușor cu ajutorul acestei minuni extraordinare ale tehnicii care este Internetul și cu care am început să mă descurc destul de bine. Ne vedem cu camera pe messenger aproape în fiecare zi, deci le simt mereu aproape. Sunt tare fericită că le am, deși-s la distanță și sufletește le simt pe amândouă foarte aproape, în fiece minut și fiece secundă.

Și cum să nu mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce-mi dă, gândindu-mă că atâtea colege din clasa mea au trecut demult în lumea de dincolo?

Satul meu

Mi-e drag satul în care trăiesc și muncesc de ceva mai bine de cinzeci de ani. Personal, consider că satul Capu Codrului e unul dintre cele mai avantajate locuri de pe pământ din punct de vedere geografic. Vara, pe malul Moldovei, când apa e limpede și caldă, poți să faci plajă în voia cea bună, iar apa Moldovei, în zilele însorite te îndeamnă să-ți răcărești trupul dornic de relaxare și să te bucuri de binefacerile dăruite de Dumnezeu. Pădurea din preajma satului este un loc care-ți permite să te simți binecuvântat de Cel de Sus. Oare câți nu și-ar dori să aibă în apropiere o pădure? De multe ori îmi zic că noi beneficiem în acest sat și de mare și de munte, deși la o scară mai mică.
Întrucât satul nostru nu a fost colectivizat, alături de ceilalți gospodari din sat și de socrii mei, am muncit terenul ce-l aveam moștenire de la bunicii lui Ștefan. Mai greu ne-a fost după ce am primit pământul de la Măzănăiești, după anul 1989, pământ moștenit de la bunica mamei Terezia, străbunica lui Ștefan. Întrucât socrii nu-l mai puteau lucra ca înainte, grija era mai mult a noastră. Vara, când muncile agricole erau în toi, Ștefan fiind dus la serviciul său, îmi rămânea mie această sarcină, căci eu beneficiam de un concediu mai lung. Să punem oameni la lucru nu ne permitea salariul, întrucât aveam destule cheltuieli. În plus, fetele trebuiau menținute la cămin.
Mergeam zile la rând, cu ce puteam și cum puteam, la prașilă în Măzănăiești, iar după o zi lungă de muncă mă porneam așa obosită cum eram la Capu Codrului, de cele mai multe ori pe jos. Rar găseam câte-o ocazie. Astfel am mers trei veri la rând, până ce ne-am decis să-l dăm pe vară unei familii din Măzănăiești, aproape pe nimic. Credeam că moștenim lumea. Dar nu era numai atât, trebuia de adunat fânul. Mergeam apoi la Brașca, unde mi s-a dat un lot din partea părinților din Ilișești. Plecam de dimineață cu ce puteam, prin niște șanțuri, după ce ajungeam în Ilișești și o luam de-a dreptul peste câmpuri, pentru a scurta drumul la ogor, unde dădeam cam fără spor cu sapa, de una singură, până spre seară, când porneam în căutarea unei ocazii, pe care cu greu o găseam. Ajungeam uneori seara târziu, ca vai de mine, urmând ca a doua zi s-o iau de la capăt. Nu-mi era ușor. În cele trei veri, oricât ne-am fi străduit să facem lucrările agricole la timp, nu prea reușeam, mai ales că ne încurcau mult și ploile.
Nu pot să uit ce mult ne-am chinuit pentru a aduce acasă de la Brașca o remorcă de sfeclă de zahăr ce o însemânțaseră cei de la ferma de care aparținea pământul ce l-am primit ca moștenire. Odată adusă acasa, trebuia să facem ceva cu sfecla de zahăr. Animalele ce le aveam, oi, iepuri, nu dovedeausșo mănânce, de aceea, după sfatul unora, am făcut țuică din ea, dar pentru aceasta a trebuit să cumpărăm mașină de tocat sfeclă, butoaie de pus la fermentat, s-o ducem la cazan după ce se termina perioada de fermentație. toate cereau timp și bani, iar în final nu se putea apropia nimeni de această țuică, că mirosea îngrozitor. Astfel, munca noastră de o varăs-a dus pe apa sâmbetei. Într-un an am dus o sticlă din această țuică de sfeclă Cameliei, la Cluj. De la ușă s-a simțit mirosul, așa că a trebuit s-o scot repede din casă și s-o arunc la buncăr, că nu puteam sta în casă de mirosul ei. Cu greu am găsit pe cineva să lucreze pământul de la Brașca, dar după câțiva ani a renunțat, rămânând câțiva ani buni în paragină, întrucât bătrânii rămași în sat nu dovedesc să-ți lucreze pământul lor, iar tinerii sunt plecați aproape în majoritatea lor în străinătate. E trist să vezi ogoare de-a rândul nelucrate, când știm bine că de roadele pământului beneficiem pentru a supraviețui.

Sotul meu, Stefan

Am avut parte de un soț care a știut întotdeauna să prețuiască banul, să nu-l irosească și să aibă întotdeauna o rezervă în casă, pentru orice eventualitate. În acest sens, poate fi un exemplu pentru oricine. Nu că ar fi fost avar, dar nu voia să fie vreodată nevoit să împrumute de la alții. Orice ban l-a plasat cu chibzuială. Când primea câte un premiu sau se ivea vreo ocazie de a primi un ban în afară de salar, cumpăra din aceștia diferite lucruri utile pentru casa noastră. A cumpărat cântar de masă, veioze, radiouri, dar și pentru fete un biliard mare, care avea multă căutare printre cei de vârsta lor. Alteori îmi cumpăra mici atenții. știa ce mi-ar trebui de la colegele lui de birou, care-i recomandau diferite obiecte de uz casnic. Înainte de 1989 se găseau mai greu unele lucruri mai deosebite prin magazine sau prin librărie, iar atunci când apăreau, „doamnele”, cum le spunea el colegelor, cu câte un lucru nou, se ducea și el în graba mare și cumpăra și el acel lucru, ca să ne facă o bucurie când ajungea acasă. Dau numai câteva exemple: vase de yena, o raritate la acea vreme, romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda, care imediat ce a apărut s-a dat ca pâinea caldă. Că a fost un om econom stau drept mărturie și colecțiile lui, pentru care a muncit foarte mult și cu multă răbdare. El a conștientizat faptul că unele lucruri cărora la prima vedere nu le dai nici o importanță, adunate an de an și așezate într-o anumită ordine, capătă mai multă valoare, în afară de valoarea lor inițială. Pentru aceasta, atât eu cât și cele două fete ale noastre, i-am fost alături și l-am ajutat cu ce am putut și l-am încurajat. Astfel a reușit să fie mândrul posesor al unor bogate colecții:

· de numismatică

· de insigne și decorații

· de cartele telefonice

· de rețete naturiste

· de rețete culinare

· de cutii de chibrituri deosebite, pe diferite teme:

¨ peisaje diferite

¨ flori deosebit de frumoase

¨ ouă încondeiate

· de diferite articole din ziare și reviste ce i se păreau mai interesante

· de vederi din țară și străinătate

· de felicitări cu ocazia diferitelor sărbători

· de invitații la nuntă

· de ouă încondeiate

· de diferite reviste vechi: „Flacăra” lui Adrian Păunescu, „Magazin istoric”, „Practic în bucătărie”, etc.

Ca pensionar, punerea la punct a colecțiilor a fost preocuparea lui principală și preferată, pe lângă alte treburi ce le aveam de făcut în gospodăria noastră.

Cu soțul meu mă consultam în privința oricărui lucru și ne sfătuiam înainte de a face ceva. În privința serbărilor cu elevii mei se implica și el mult. Îmi sugera idei, îmi pregătea decorul și tot cu el mă bucuram la sfârșit de reușita acestora. Împreună cu el, care mi-a fost mâna dreaptă în toate, am fost cu programe artistice la Păltinoasa, Ilișești, Berchișești și bineînțeles că în primul rând în Capu Codrului. Clipe de neuitat au rămas pentru noi atunci când, pensionari fiind, am reușit să intru din nou în școala din Ilișești, unde învățasem primele litere, după cinzeci și trei de ani. La școala din Păltinoasa, unde am funcționat în ultimii șase ani ca profesoară de limba română, de asemeni și chiar la Gura Humorului, unde profesa Antoanela, am prezentat colecțiile enumerate mai sus. Pentru elevii din Capu Codrului am organizat expoziția cu colecțiile în curtea noastră, în vara anului 2004, fiind prezente și majoritatea cadrelor didactice. Tot cu aceste colecții ne-am deplasat și la școala din Măzănăiești, sat în care avem aproape două hectare de teren.

Ștefan s-a stins după încă un an, încetul cu încetul, dorind s-o revadă pentru ultima dată pe Antoanela. Ne-a părăsit exact în ziua când a ajuns ea, după o săptămână de agonie, de parcă ar fi așteptat-o. Sau poate chiar a așteptat-o.

mama Terezia

Dar nici acum necazurile nu ne-au ocolit, ci au revenit în viața noastră, prin moartea neașteptată a mamei Terezia, în noaptea de Înviere a anului 1976, în urma operației ce i s-a făcut la fiere și pancreas. Întreaga familie a suferit atunci din nou. O iubeam cu toții mult. Era o femeie bună la suflet, calmă și cu multă judecată. Avea numai șaizeci și doi de ani. Fetițele erau mai mult în preajma ei. Ea avea grijă de ele atunci când mergeam la școală. Știam că le las pe mâini bune.
Au suferit mult și fetițele atunci când am pierdut-o, nu doar noi, cei adulți. Camelia avea vreo zece ani atunci și înțelegea multe. Îi închina poezii prin care își aducea aminte că mama Terezia o încuraja în momentele mai triste din viața ei, spunându-i:
„- Hai, nu te-ntrista,
Vor înflori salcâmii
Și te vei bucura.
............................
Salcâmii s-au scuturat
Tu nu m-ai mai sărutat.”
Sunt doar câteva din multe alte versuri gândite de Camelia la cei zece anișori ai săi. Încă de pe atunci se prefigura talentul său la literatură, poate încurajată și de mine, care, ca bibliotecară a școlii, aveam posibilitatea să-i aduc multe cărți adecvate vârstei ei, pe care le citea cu mare bucurie. Nu se dezlipea de cărți până nu le citea și recitea.
Tata socru avea nevoie de cineva lângă el, mai ales că era fără o mână și locuia singur acum, în casa lui, peste drum de noi, deci separați, iar eu cu Ștefan eram mai mereu ocupați cu serviciul și alte treburi necesare întreținerii familiei, ce trebuiau făcute. Tata a căutat mult o persoană potrivită pentru el în momentul acela. A încercat să-și refacă viața cu mai multe femei, printre care: Rarița, Maricica, Domnica, Mimișor, Antoneta. După mai multe încercări, s-a recăsătorit, tot cu o nemțoaică, pe numele ei Carolina.

Noua lumina a vietii noastre

Aveam treizeci și cinci de ani și de comun acord cu Ștefan, am hotărât că pentru a ne reface moralul în urma acestei tragedii, o altă soluție nu este, decât să aducem un nou copil în viața noastră, în casa noastră.

În urma deciziei luate, cu ajutorul Bunului Dumnezeu și a unor medici care m-au asigurat că încă mai pot da naștere unui copil normal, după un an și șapte luni, în cea de-a doua oră a zilei de Bunavestire a anului 1973, care s-a întâmplat să fie și duminică, deci zi cu dublă semnificație sfântă, a apărut pe lume, spre marea bucurie a întregii noastre familii, o nouă ființă: Antoanela, așa cum o chema pe păpușa ce i-o cumpărasem Cameliei imediat după despărțirea de fratele ei, Valentin.

Adusă pe lume de la maternitate, încă din primele zile din viață, toți o înconjuram cu drag. Îi urmăream fiecare mișcare, nu o scăpam din priviri și nu ne venea a crede că din nou viața și casa noastră s-a umplut de lumină.

Eram deja mutați de câteva luni în casa noastră nouă, o aveam deja pe Antoanela și viața noastră începuse să capete un nou sens. Cele două surioare ne-au redat, treptat, zâmbetul pe fețele înnegurate până atunci.

Noul boț de om era, așa cum e normal, mai mult în atenția mea. De Camelia acum se puteau bucura în voie și ceilalți din familie. După ce-mi terminam treburile, mă așezam lângă noua venită pe lume și aceasta era cea mai mare bucurie a mea: s-o văd cum crește cu fiecare zi, cum se dezvoltă, cum îmi zâmbește și cum gângurește.

Niciodată nu adormea până nu mă așezam lângă ea. Așa am obișnuit-o până la vârsta de aproape șapte ani. Era tare drăgălașă, hazlie și prietenoasă. Îmi cerea să stau mereu lângă ea când eram acasă, să-i spun povești și poezii pe care le memora cu multă ușurință începând de pe la doi ani. Ba mai mult decât atât, pe la patru ani a insistat s-o învățăm să citească, întrebând mereu, ba ce literă e asta, ba cealaltă, așa că pe la cinci ani deja lega literele în silabe și unele silabe în cuvinte.

O luam uneori la școală, copiii se jucau cu ea, dar n-o mai lăsam din ochi, pentru a nu i se întâmpla ceva. Viața noastră începuse deja să intre în normal, să ne bucurăm de ceea ce ne-a dat Dumnezeu.

Pe Antoanela, care abia împlinise trei anișori, o lăsam în grija noii soacre și a socrului, de care s-a atașat foarte mult, fiind o fetiță veselă, prietenoasă, care le aducea doar voie bună în casă, de aceea ei o iubeau foarte mult. De mică era foarte îndrăzneață, prietenoasă, și nu-i era frică de nimeni și de nimic. Își făcuse prietene încă de la grădiniță. Se întâmpla ca uneori să meargă cu prietenele ei la Moldova în timpul verii. Câteodată începea să se însereze și ea nu apărea. Atunci eram înnebunită. O căutam, ba la o colegă, ba la alta, iar când ajungea acasă nu era scutită de pedeapsă. Rețin că era de vreo patru ani când, în ziua nunții vecinilor noștri, Mihai și Maricica Brăteanu, la un moment dat n-o mai găseam. Am căutat-o prin toate cotloanele casei, ale curții și peste tot pe unde am considerat că ar putea fi pe-acasă, dar nu era nicăieri. Atunci am socotit că s-o fi rătăcit prin mulțimea de nuntași care se întorceau de la cununie, dar ea fiind destul de mică, nimeni n-o observase și nu-i dădeam de urmă. În sfârțit, într-un târziu, am găsit-o în fundul curții vecinilor, care era acoperită cu o prelată, cu ocazia nunții. Stătea așezată pe un colț de masă, iar în fața ei avea o farfurie plină cu prăjituri pentru nuntașii care nu apucaseră încă să se așeze la masă, iar ea servea din prăjituri fără nici o grijă. La vederea acestei scene, pe lângă porția de prăjituri, a mai primit și o porție bună de bătaie din partea mea.

Trebuie să recunosc că atunci când mă supăra n-o cruțam, iar ea își vărsa oful la bunicii care o primeau mereu cu brațele deschise. Și cum aceștia o îndrăgeau foarte mult, nu prea îi mai păsa de mine. Deși o iubeam și eu la fel, sau poate și mai mult, n-o puteam lăsa în voia ei. De mică Antoanela iubea foarte mult animalele. S-au perindat pe lângă casa noastră de-a lungul anilor nu mai puțin de zece câini. Pe parcurs, unii dispăreau. Fie că se îmbolnăveau, fie îi otrăveau, fie îi călca câte-o mașină sau dispăreau fără adresă.

Era în ciclul primar când, într-o zi ne-a adus, numai ea știa de unde, un cățeluș negru, tare drăgălaș, pe care l-am crescut până ce a ajuns un câine mare, cu o blană deasă și stufoasă. Într-o vară s-a umplut de purici. L-am spălat, l-am dat cu diferite soluții speciale, dar nici vorbă să se lecuiască, de aceea Ștefan l-a urcat în mașină și l-a dus aproape de Humor, lăsându-l pe un câmp, dar cam a treia zi ne-am trezit din nou cu el în curte. L-a dus din nou, dar i-a schimbat direcția, spre Brăiești. Incredibil, iar s-a întors acasă, spre mirarea noastră. Se uita la noi jalnic și rugător și parcă simțem din privirea lui că-și punea și el întrebarea: cum de-am fost așa de nemiloși și l-am alungat de la casă, noi, cei care-l iubeam de mic? Privirea lui ne făcea să ne fie milă de el și iar se ănfiripa acea legătură sufletească între om și câine. I-am mai făcut câte o baie și l-am lăsat să-și petreacă zilele prin preajma noastră.

S-a întâmplat ca în acea vară să plec timp de două săptămâni la perfecționare la Iași, la cursurile care se organizau din cinci în cinci ani, în urma cărăra susțineam un examen destul de serios, cu calificative. În lipsa mea, câinele Figaro a avut acces și în casă și odată cu el au avut acces și puricii, așa că, întoarsă acasă, a trebuit să întorc casa pe dos, să scot totul, să aerisesc, să spăl. Câteva nopți la rând, umblam prin casă ca stafiile îmbrăcați în alb, controlând puricii când era cazul, pentru a-i nimici. Am amintit doar câteva din bucuriile ce ni le făcea Antoanela, pe lângă altele ce au mai urmat.

Mi-am zis atunci că nu-mi mai trebuie câini niciodată, dar n-a fost așa, că ne-a adus altul și altul și cu timpul am început să-i îndrăgesc și eu, pentru că într-adevăr, după cum ne spunea și ea, erau tare drăgălași, mai ales când erau mici. Nu-mi era ușor să-i cresc și să-i îngrijesc, ea fiind mai mult plecată după ce a absolvit opt clase. Interesant era că după moartea vreunuia făcea câte o înmormântare în toată puterea cuvântului. Îl punea pe taică-său să sape groapa într-un colț al grădinii, apoi le chema pe prietenele ei pentru a participa la ceremonia funerară, încât, sinceră să fiu, ascultând-o pe furiș la sfârșitul înmormântării ținând câte-o predică în felul ei, ca cei prezenți să-i înțeleagă tristețea din suflet, îmi venea să râd, dar, într-un fel, și să plâng.

Începea frumos predica, adresându-se prietenilor cu: „Onorată asistență...”, asemenea preotului pe care-l auzise la unele înmormântări la care mergea cam prină prin clasa a III-a. După terminarea ceremoniei, dădea celor prezenți dulciuri și sucuri, de sufletul câinelui, deci ne punea și la cheltuială. Alteori ducea și la școală sau la grădiniță asemenea pomene.

Când trecea câte o înmormântare pe la portă, insista foarte mult să-i dau voie să meargă și ea alături de copiii de vârsta ei și chiar de nu acceptam, îmi dispărea din ochi și intra în mulțime, spre indignarea mea, eu nemaiavând ce face în acele momente, dar își lua porția la întoarcere. Înainta pe lângă siciriu, bineînțeles, mică fiind, cam până prin clasa a III-a, cel mult, iar după stările ce le făcea preotul, după obicei, copiilor li se dădeau și li se dau și azi, bani. Întindea și ea mâna, alături de ceilalți copii și-mi venea acasă nemaipomenit de bucuroasă, cu ceva mărunțiș în buzunar, spre marea ei satisfacție. aceștia au fost primii bani obținuți de ea.

Dintre toți câinii, cel mai mult a supraviețuit în casa noastră Ima, care în prezent are aproape paisprezece ani. A adus-o din Cluj, când avea două luni, cu certificat de naștere și carnet de sănătate în regulă. Ne este dragă și parcă face parte din familia noastră. De câteva ori, a dat naștere unor cățeluși. Într-un an au apărut pe lume unsprezece cățeluși de rasă, foarte frumoși, dar pentru aceasta Antoanela a dus-o pe Ima la Suceava timp de câteva zile, unde i-a găsit un partener pe măsură. Vreo două luni m-am necăjit să-i alăptez mai întâi cu o seringă, apoi cu biberonul, până au început să mănânce singuri, căci Ima, ca mamă, nu dovedea să-i sature pe toți. Îmi pierdeam ore întregi din timpul meu și așa destul de prețios, că se cereau de făcut multe lucrări în timpul verii în grădina noastră, dar mă ocupam de cățeluși cu plăcere și nu-mi părea rău când vedeam cum cresc și se rotunjesc ca niște bebeluși. După vreo două luni, le făcea publicitate pentru a-i vinde. Veneau la poarta noastră amatori din Suceava și din alte localități. A făcut ceva bani și de pe urma cățelușilor.

Am dorit să scriu doar câteva aspecte din copilăria ei, pe lângă preocupările de elevă și mai apoi de studentă. Cu școala mergea bine, dar prindea mai mult din clasă. Nu era genul Cameliei. Deși surori, se deosebesc în multe privințe.

În clasa I, cititul nu era o problemă pentru ea. În orele de citire, când colegii silabiseau câteva cuvinte, ea citea deja povești. Lucrul acesta a fost posibil deoarece în casa noastră existau multe cărți și reviste atractive pentru copii, scrise cu litere de-o șchioapă, iar ea ne întreba mereu ce literă e asta, ba asta, până ce a început să le recunoască pe toate și să le lege în silabe, ceea ce ne bucura pe toți din casă, în felul acesta găsindu-ți noi preocupări.

În fiecare an mă străduiam să pregătesc tortul de ziua lor, cremșnit, prăjitura casei, precum și alte bunătăți. Uneori chemam colegele acasă, dar de cele mai multe ori duceam prăjiturile la școală, unde-i serveam pe toți colegii din clasă. Nu-mi era ușor, căci eu eram mai mereu ocupată cu pregătirea profesională, cu corectarea caietelor și cu alte treburi ale casei, dar mă străduiam să le fac pe toate cu multă plăcere și cu bucurie.

Antoanela a fost bucuria celor doi bunici, tata Dumitru și tanti Carolina în ultimii lor ani de viață. Orice bătrân și-ar dori să-i descrețească cineva fruntea și să simtă că e îmbrățișat cu căldură și asta făcea Antoanela de cum intra în casa bătrânilor ei bunici. A fost foarte apropiată de ei și asta am simțit de multe ori că îi iubea cu adevărat. Când tata Dumitru o vedea că intră în casă, că se așează pe pat lângă el, în ciuda suferinței fizice din ultimele zile ce le trăia, se lumina la față și ochii i se umezeau de bucurie. Se citea pe chipul lui mulțumirea că ea îi este alături, iar ea îl supraveghea până ce adormeau alături. Era mare lui bucurie în acele momente grele, de dinaintea morții. Uneori mă miram cum de are atâta răbdare cu el. Deși trupul lui era foarte greu, îl trăgea pământul, ea îl ridica singură când rămânea cu el și era nevoie să facă acest lucru. Venea zilnic de la Humor, unde locuia într-o garsonieră ce i-o cumpărasem și unde funcționa ca profesoară de limba română.

Cu timpul, i-am cumpărat un apartament.

În ultimele zile de viață ale lui tata Dumitru, el parcă își revenise din boala grea. Era mai lucid parcă și era vesel. Ba chiar într-o zi, stând pe hol cu Antonela, îl vedem venind la noi pe picioarele lui, zâmbind, după doi ani de zăcut în pat, de ne-am și speriat. Atunci mi-am dat seama că începe să pornescă spre drumul fără de întoarcere, să meargă la soția lui, pe care o pomenea mereu și alături de care voia să fie. În ultima zi, Antoanela a scos caietul lui vechi cu cântece din tinerețe și am cântat toți trei, tata, Antonela și eu „A ruginit frunza din vii”. Eram doar noi acasă în acele clipe, căci Ștefan era la operație la Cluj, internat în spital, și el cu probleme de sănătate. În seara aceea, la ora unsprezece și jumătate, a murit. Mult a plâns și a suferit Antoanela când, în dimineața următoare, trezită pentru a merge la școală, a văzut că patul lui de suferință era făcut și tata nu mai era acolo. Mult a suferit și ani de zile după aceea și nu putea să-și amintească de el fără să verse lacrimi, căci prin moartea lui, copilăria ei fericită devenea o amintire îndepărtată și ștearsă.

În intervalul de timp cât a fost profesoară la Gura Humorului venea cel puțin o dată pe săptămână acasă și după moartea tatei Dumitru, pentru a ne crea acea dispoziție de care aveam nevoie și noi, la rândul nostru, ca pensionari. Uneori o certam că ne cumpără prea multe din modestul ei salariu, deși ar fi trebuit să-și cumpere ei încă multe lucruri.

Noi o așteptăm cu mare drag să ne deschidă ușa.

Alături de Ștefan, ea m-a încurajat să-mi aștern pe hârtie gândurile ascunse în cuvinte, lucruri de mult știute de mine, simțite, dar mai ales suferite. Fără să știu, a luat notările mele și într-un an, de ziua mea, am rămas surprinsă când, pe lângă alte atenții ce mi le-a făcut, mi-a adus și o carte, cartea vieții mele, scrisă de ea la calculator, dar neterminată, timpul nepermițându-i, dar mi-a promis că o va termina când va putea.