Profesorul Popescu Nicolae

Într-una din zilele anului 1954, când eram în anul trei, a venit în clasa noastră domnul profesor Popescu Nicolae, cel care devenise între timp, începând din acel an școlar, 1953 – 1954, directorul Școlii Pedagogice, ca să ne comunice că unor eleve li s-a luat fie bursa întreagă, fie doar o jumătate din bursă, luându-se în considerare faptul că venitul agricol al familiei trebuia să aibă un anumit plafon. Asta devenise una din condițiile obligatorii pentru ca o elevă să poată lua bursă. Printre cele din ultima categorie mă aflam și eu, pentru că venitul agricol al familiei mele întrecea cu doar câteva sute de lei suma prevăzută, așa cum reieșea din adeverința adusă de la Primăria comunei Ilișești cu câteva zile mai înainte.

La auzul veștii, care știam bine că însemna că va fi imposibil să-mi continui școala, nu-mi venea să cred, mai ales că prima condiție de a primi bursa era situația la învățătură, care mă favoriza. Știam bine care era situația de-acasă, că era destul de greu, că tata abia putea plăti impozitul, că erau atâtea neajunsuri în casa noastră, că tata niciodată nu avea bani să-mi dea când plecam la școală. Primeam doar bani pentru autobuz, pentru un abonament la „Scânteia Tineretului” și foarte rar îmi permiteam să merg la câte un film, dar de cele mai multe ori n-aveam nici bani de film, deși îmi doream nespus de mult să văd și eu filmele la care se mergea în mod organizat.

De cele mai multe ori, când venea vremea să merg la Ilișești în vacanță, căci numai atunci mergeam acasă, porneam din timp, în ziua plecării, pe jos, singură, căci celelalte colege și consătence își permiteau să meargă cu autobuzul care mergea o dată pe zi. Ajungeam acasă către seară, frântă de oboseală, după ce parcurgeam cei optsprezece kilometri. Iarna eram sumar îmbrăcată. țin minte că o dată aveam pe cap un batic subțire și după o asemenea călătorie m-am îmbolnăvit. Am fost dusă la spital, unde mi s-a propus operația amigdalelor, dar fiindu-mi frică, în cele din urmă am fugit din spital. Operația mi-am făcut-o totuși, forțată de împrejurări, mai târziu, după ce m-am căsătorit.

M-am gândit mult cum să fac să-mi continui totuși școala, dar în nici un caz nu voiam să-i cer tatei bani. Nu voiam să-l necăjesc deloc cu această veste. Știam prea bine că tata ar fi procurat cu mari sacrificii banii care mi-ar fi fost necesari în completarea bursei.

Am început să plâng, să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute să depășesc acest impas, apoi mi-am luat inima-n dinți și chiar în acea seară m-am îndreptat cu emoție către direcțiunea școlii, fără a spune cuiva ceva.

Acolo l-am găsit pe domnul director Popescu, cel care îmi comunicase această tristă veste. Cu lacrimi în ochi și cu glasul tremurând i-am povestit despre neajunsurile noastre de acasă și, în plus, faptul că eu n-am mamă, că suntem în familie trei feluri de frați, că tata n-ar avea cum să-mi plătească acea jumătate de bursă, de aceea nici n-aș îndrăzni măcar să-i cer și în aceste condiții voi fi nevoită să-mi întrerup școala.

Cum am vorbit și ce-am mai spus, nu mai știu. Știu doar atât, că directorul m-a ascultat atent. Nu mi-a spus aproape nimic. S-a uitat lung la mine în tot timpul în care i-am vorbit, fără a întrerupe ce-i spuneam, apoi m-a trimis în clasă cu aceeași blândețe în glas cu care ne preda. Cert este că argumentele mele i-au sensibilizat atât de mult coarda inimii, încât a doua zi după masă, revenind în clasă, ne-a comunicat că mie mi se acordă bursa întreagă, fără a da cuiva vreo explicație, pe care dealtfel nimeni nu i-o ceruse și nimeni n-o știa. Doar el și eu.

M-am rugat mult lui Dumnezeu după aceea, aproape toată noaptea următoare, dar de data aceasta pentru a-i mulțumi că pot să continui școala fără a-l solicita pe tata, care, cred că, dacă ar fi aflat, ar fi făcut mari sacrificii și în cele din urmă mi-ar fi plătit suma echivalentă cu jumătate din bursă.

Și până atunci l-am iubit pe acel profesor, dar după această intervenție la el l-am iubit și mai mult. Îl vedeam ca pe un zeu.

În ziua în care am auzit că a murit am luat prima ocazie spre Humor, să-l văd pentru ultima oară. Cortegiul mortuar era în cimitir iar înmormântarea era pe sfârșite. Sicriul cu corpul neînsuflețit era lângă mormântul deschis, unde avea să zacă pentru totdeauna. Aproape fără să-mi dau seama, mi-am făcut loc prin mulțime și m-am apropiat de sicriu, unde l-am văzut zăcând cu aceeași figură senină și blândă și-am început să plâng la gândul că-l văd pentru ultima oară pe cel căruia îi datoram întreaga mea carieră didactică. Murmuram în surdină, printre lacrimi, că a fost pentru mine ca un tată. Cei din jurul meu nu înțelegeau cine e străina care plânge și nici nu era timp de explicații, dar se uitau lung la mine și unii erau destul de înduioșați când mă vedeau atât de îndurerată, ceea ce nu observasem până la venirea mea. La fel ca discuția dintre noi doi, asta a rămas un secret pentru ceilalți. Legătura atât de puternică care ne unea a rămas o taină. O știam doar eu și el. Lacrimile din ochii mei erau lacrimi de recunoștință față de această persoană deosebită, care din acest moment părăsea pentru totdeauna această lume, ducând în lumea de dincolo, odată cu acel trup neînsuflețit, atâta bogăție spirituală și sufletească!

Scoala

Dragostea de școală mi-a insuflat-o profesoara mea de limba română nou-venită în clasa a VII-a, Jauca Ileana, care a constatat că aș putea mai mult chiar decât alții.

Cu toate greutățile pe care le-am arătat, am promovat clasa în fiecare an. Până în clasa a VII-a, promoția 1950-1951, m-am strecurat prin școală ca elev mediocru, nefiind controlată de nimeni acasă, iar la școală nu prea solicitată la lecții de către învățători și profesori, care se ocupau mai mult de cei ai căror părinți erau mai înstăriți. În pauze eram mai retrasă, mai tristă decât alții, mai ales când le vedeam pe unele colege îmbrăcate frumos, care veneau la școală cu tot felul de bunătăți pe care le înghițeam și eu în sec și de care n-aveam parte. Încă de la începutul clasei a VII-a însă, m-am schimbat mult în bine, prin repartizarea, ca profesoară de limba și literatura română, a unei tinere absolvente a Școlii Normale din Suceava, Jauca Ileana, devenită Buzdugan în urma căsătoriei cu doctorul chirurg ortoped Buzdugan Ion a lui Truț, tot din satul nostru, Ilișești.

Am început s-o îndrăgesc pe această profesoară încă de la prima oră de curs și ea a constatat, chiar din primele zile, că eu pot mai mult decât considerau alți profesori. Într-adevăr, prin felul ei de a fi, de a ne întreba, de a ne solicita, începusem să înțeleg mult mai bine lecțiile, să văd altfel viața de elev, să-mi pun mintea la contribuție, să vin cu mai multă tragere de inimă la școală, să fiu, chiar, printre primii elevi la învățătură din clasa mea.

Eram fericită și cea mai mare bucurie a mea era când intra această profesoară în clasă, cu chipul ei senin și mereu zâmbitoare, care emana bucurie, molipsindu-mă și pe mine.

Începusem să mă scol cu noaptea-n cap ca să ajung mai repede la școală, atâta îmi era de drag să merg. Ajungeam cu mult înaintea orelor de curs, mai ales că acolo îi găseam deja pe unii colegi care cochetau cu noi, printre care era și băiatul preotului nou-sosit în satul nostru, Timoceanu Viorel. Acesta știa mult mai multe decât noi despre viață. Uneori îl visam noaptea iar a doua zi abia așteptam să-l văd.

Faptul că am iubit-o mult pe doamna profesoară de limba română din clasa a VII-a și că mă gândesc la ea cu multă recunoștință, stau mărturie scrisorile pe care i le-am scris după ce am devenit pensionară, pentru că am început cu ea o frumoasă corespondență.

Așa stând lucrurile, după terminarea clasei a VII-a, influențată de colega mea Botușan Elena, cea mai apropiată de mine ca domiciliu, care avea o soră cu doi ani mai mare la Școala Pedagogică din Gura Humorului, mi-am scos actele de la primărie, unde avea serviciu tatăl ei. M-am înscris odată cu ea pentru examenul de admitere la Școala Pedagogică din Gura Humorului.

Intelepciunea tatei

Nu-mi amintesc ca tata să fi avut dușmani. Exista, însă, un vecin, de fapt, un unchi de-al meu, fiind căsătorit cu sora mamei mele. Era mătușa căreia îi port numele, dar care a trecut foarte tânără în lumea de dincolo, lăsând în urmă cinci copii: patru fete și-un băiat, venit pe lume ultimul și pe care l-a părăsit când era încă în fașă.
Acest unchi era cam repezit de felul lui și, când nu-i venea ceva la socoteală, și aceasta se întâmpla destul de des, se supăra din nimica toată, nu numai pe tata, dar și pe alți vecini, ața cum o supărase și pe răposata lui soție. Tata însă nu voia să fie supărat pe el și când îl vedea mai necăjit, mai ales că trebuia să lucreze singur pe ogor, mergea și-l ajuta la prașilă. Atunci nu-l refuza, dar în rest, greu putea găsi momentul împăcării cu el. Cu nici un alt om din sat nu s-a certat tata și a reușit ca și pe unchiul acesta să il mai dea la cale, explicându-i că nu e bună dușmănia.
În acest spirit am crescut și eu și am căutat să nu-mi creez dușmani, orișiunde am fost. Am avut o armă de luptă moștenită de la tata împotriva celor care, din diferite motive, m-ar fi dușmănit, o armă ce se desprinde din versurile dramei “Răzvan și Vidra”, de Bogdan petriceicu Hasdeu:
“Răzbunarea cea mai cruntă este când dușmanul tău
E silit să recunoască că ești bun, și el e rău.”
Eram foarte apropiați sufletește, îi spuneam multe dintre realizările și bucuriile mele, cu sufletul deschis, și-atunci când vedeam cum îmi sorbea cuvintele și i se luminau ochii, bucuria mea era și mai mare, pentru că cine se poate bucura mai mult decât un părinte de realizările copiilor săi?
Nu l-am putut feri, însă, nici de supărări, atunci când ne-a murit copilul, Valentin, la doar patru ani și jumătate. Văzându-mă distrusă, imediat după înmormântarea lui, tata m-a încurajat, spunându-mi că trebuie să rezist, că nu-i totul pierdut, cum credeam și că voi mai putea avea copii de care să mă bucur, așa cum și noi am fost bucuria vieții lui.
În ultimii ani de viață ai tatei voiam ca ziua lui de naștere să o serbăm într-un mod deosebit. Ne adunam în câte-un an toți copiii și nepoții și-i pregăteam câte o masă festivă în casa fratelui Ionică, masă la care-i invitam pe părinți. Astfel, pentru ei era o surpriză, atât pentru faptul de a ne vedea pe toți laolaltă cât și pentru atenția deosebită de care se bucurau.
La aniversarea celor nouăzeci și doi de ani ai tatei, am trăit momente pe care nu le pot uita niciodată. M-am deplasat la Ilișești cu șapte căruțe pline de elevi-actori de la Capu Codrului, unde am funcționat ca profesoară timp de treizeci și cinci de ani și am prezentat cu aceștia un program deosebit și bogat, pe scena căminului cultural, iar la sfârșitul programului am ținut un discurs prin care i-am mulțumit în fața oamenilor din satul întreg adunați în sala plină, pentru tot ce-a făcut pentru mine. Discursul meu a început cu un fragment din povestirea “Un om năcăjit” de Mihail Sadoveanu, pe care o știu bine pentru că am predat-o ani de-a rândul: atunci când povestitorul îl întreabă pe Niculăeș de ce e trist, copilașul îi răspunde, cu lacrimi în glas:
“-Apoi nu știi? Eu n-am mamă. A murit în postul Crăciunului și m-a lăsat singur. Acu n-are cine mă îngriji, n-are cine-mi spune o vorbă bună...”
Asemeni copilăriei lui Niculăeș a fost și copilăria mea și cei mai mulți din sală, care mă cunoșteau, căci mă adresam publicului din sală, știau acest lucru. Dar cazul meu a fost un caz fericit, căci a rămas în viață tatăl, spre deosebire de copiii care au rămas orfani de ambii părinți în urma celui de-al Doilea Război Mondial.
Pentru mine tata a fost și tată și mamă și prieten iar azi mă apropii cu mult drag de casa părintească, știindu-l în viață, știind că acolo, undeva, sunt oricând așteptată cu mult drag de cel care ne-a iubit când eram copii și ne iubește încă, pe toți deopotrivă.
După terminarea discursului din care n-am redat mai sus decât o parte, l-am chemat și pe el pe scenă și, împreună cu elevii mei i-am dăruit flori, l-am sărutat și i-am cântat “La Mulți Ani!”, acompaniați de orchestra școlii din Capu Codrului.
Sărbătoritul, invitat pe scenă, a recitat o poezie pe care o învățase, cum singur a declarat, cu optzeci și cinci de ani în urmă, când era elev la școala primară, poezie pe care îmi permit să o redau în întregime deoarece consider că are un puternic caracter educativ:
MAMA
“- Ce strigăt se aude, ce zgomot nădușit
Pe muncitorul pașnic din somn l-a trezit?
Ce raze de lumină prin locuinți străbate,
Iar clopotul bisericii de ce-ntr-o limbă bate?
Foc! Foc! Mulțimea strigă și-aleargă pe-ntrecute,
Pe-un frate din nevoie să-l scoată cât mai iute,
Să-i apere căsuța de-un dușman ne-mpăcat
Ce-n noapte făr´de veste în ea s-a furișat.
Pe lâng-un sul de flăcări se văd brațe vânjoase
Cum se muncesc să tragă din gura nesățioasă
Averea ce în sine căsuța o cuprinde.
Dar flacăra tot crește, mai tare se întinde.
-Ah! Micul meu din leagăn! O voce, cu durere
S-aude deodată răcnind din răsputere
Și-n țipete de groază mai multe-au răsunat
Când mama, printre flăcări, în foc s-a aruncat.
Pe loc, apărătorii în urmă-i năvălesc...
Cu tot ce au ăn mână ei focu-l răscolesc,
Se opintesc, cu apă să-l stingă, nimicească,
Pe mamă și copil de moarte să-i scutească.
Dar în zadar... căci, iată, căsuța toată cade.
Pe la ferești și ușă de bârne-s baricade.
Închisă e ieșirea și orice mântuire
Pierdută e și mama și pruncu-n nădușire.
Iar când zorile zilei pe ceruri se-arătară
Și-ale căsuței triste ruini se luminară,
Atunci un soț, un tată, un om nenorocit,
Spre-un punct pășește-n grabă, cu ochiul ațintit.
El plânge și suspină, s-apropie încet
Și vede-a sa iubire cenușă și schelet.”

Tata

Tata avea vreo doisprezece ani când a tăiat o bucată dintr-o piele de oaie neagră, cu tot cu lână și i-a pus doi ochi de mărgele sclipitoare, în așa fel că părea o arătare nemaivăzută. Seara, ca de obicei, tata s-a culcat, împreună cu fratele lui mai mic, Georgică, după sobă. Bunicul se așezase deja în pat iar bunica se pregătea de culcare, când numai ce văzură deasupra lămpii o vietate nedeslușită ce mișca. De după sobă, tata manevra cu niște păr de cal, pe care-l legase cu fir, acea arătare, dar firul nu se observa deloc, căci era dat după grinzile ce sprijineau podul casei care era construit din scânduri.

Părul de cal era învârtit de un deget al tatei și-i putea da drumul când voia sau îl putea învârti după deget când voia ca arătarea să dispară, retrăgându-l deasupra grinzii.

Când văzură bătrânii deasupra lămpii mișcându-se “vietatea” neagră, cu ochii ei holbați, s-au speriat și au început a se văieta, care mai de care mai tare. Bunica, credincioasă cum era, a căzut în genunchi și a început să se închine, reproșându-i bunicului că ceea ce se vede se datorează necredinței lui, care nu știe decât să înjure și iată ce blestem a căzut pe capul lor! Fără a sta pe gânduri a coborât și bunicul din pat și a început să se roage la icoana Maicii Domnului și a-l implora pe bunul Dumnezeu să-l ierte pentru păcatele pe care le-a făcut.

Chiar de la prima închinăciune a bunicului, dihania a și dispărut. Asta i-a făcut pe bătrâni să creadă și mai mult că, într-adevăr, necredința bunicului a fost principalul motiv al apariției necuratului în casa lor. Cu greu s-au liniștit, într-un târziu, dar de dormit n-au mai putut dormi în acea noapte. Această întâmplare l-a schimbat oarecum pe bunicul. O bună bucată de vreme nu l-a mai auzit nimeni înjurând ca până atunci, dar pe măsură ce timpul trecea, uita de arătarea cu pricina și încetul cu încetul își relua vechiul obicei, spre mâhnirea bunicii și a celorlalți din jurul său. Anii au trecut și nedeslușita vietate n-a mai apărut în casa părintească. De multe ori ne spunea tata, cu durere în suflet, că regretă mult că bunica a trecut în lumea drepților, Dumnezeu s-o odihnească, fără a ști că băiatul ei numit Culuță, cum îl dezmierda ea, a fost autorul acestei nefericite întâmplări.

Așa a fost tata, Dumnezeu să-l ierte, până la vârsta de nouăzeci și cinci de ani, când s-a stins din viață, lucid și conștient că trebuie să părăsească această lume.