Dar să revin la viața mea la noua gazdă. Încă din primele zile o vedeam mereu tristă, iar eu, prin dispoziția mea din acei ani ai tinereții, prin felul meu de a fi și prin bunăvoința ce o aveam de a o înveseli, mă străduiam să o abat de la gândurile negre. În această intenție mi-am cumpărat din primul meu salar un patefon, iar seara și în zilele de sărbătoare învioram atmosfera casei punând discurile ce le aveam, precum și unele împrumutate.
Cântecul „Busuioc floare cătată” o făcea pe gazdă totdeauna să plângă. Printre lacrimile ce le vărsa se descărca parcă de povara unei triste amintiri care persista în sufletul ei.
Vestea neașteptată a morții soțului ei în spitalul din Câmpulung, o neliniștea tot mai mult. Munciseră amândoi, își duraseră o căsuță, creșteau un copil, până într-o bună zi, când fratele mai mare al soțului ei l-a lovit pe acesta cu o sapă, se pare că la cap, ceea ce i-a provocat moartea după spusele ei. Pricina era o fâșie de pământ din spatele casei, lată cam de un metru și lungă cât lungimea casei. Pe aceasta nu o puteau împărți.
Nu se putea împăca nicicum cu gândul morții soțului ei. Cum a putut face așa ceva fratele lui mai mare ce își avea casa în imediata ei apropiere? Trebuia să-și ducă viața lângă acest dușman de moarte al ei și al familiei ei. Cel ce a rămas în viață n-a primit nici o pedeapsă pe cale jurudică. L-a pedepsit, însă, Dumnezeu, care nu l-a ținut prea mult în viață. Pentru a-și face dreptate, Ruxandei îi trebuiau martori, pe care nu-i avea, avocați și cheltuieli la care nu putea face față. Jelindu-l întruna pe soțul mort, s-a resemnat într-o zi. A încercat și nu doar a încercat, a și reușit să ducă ea singură greul gospodăriei, transferând asupra ei treburile bărbătești.
Era mai mult plecată de-acasă și de cele mai multe ori grija casei și a fetiței de zece ani rămâneau în seama mea, căci m-am oferit de la început să o ajut. Astfel, în cei patru ani de ședere la această femeie, cu o întrerupere de patru luni, am făcut multe economii din micul meu salar, întrucât aveam pe mâna mea lapte, ouă și alte alimente, toate pe gratis.
Începusem să-mi cumpăr unele lucruri pentru atunci când mă voi căsători, covoare, plapome, perini, deoarece de-acasă era slabă nădejde, ținând cont că lelița și-a măritat două fete de la noi, Aurica și Oltea, care veniseră din București, plus Panorica, sora mea dreaptă, cărora a trebuit să le dea tata zestre.
După aproape trei luni de la această gazdă, un eveniment tragic m-a determinat să mă mut la altă gazdă în ultimele patru luni al celui de-al treilea an de ședere.
Până într-o bună zi a lunii martie a anului 1958, toate decurgeau în mod normal, fiecare cu preocupările noastre. Într-o duminică, însă, gazda mea, venind spre seară de la vot, unde s-a întâlnit, după câte mi-a spus, cu prietenii soțului ei și cu soțiile acestora, ce obișnuiau ca într-o asemenea zi să mai petreacă împreună, simțind mai mult ca oricând în aceste împrejurări singurătatea, lipsa soțului ei ce era foarte distractiv, după cum ni-l descria și de care și-au amintit cu toții în acea zi, sau poate și din alte motive, pe care numai medicii și bunul Dumnezeu le știau, a început să i se tulbure mintea sub ochii mei.
Dacă duminică seara am mai putut discuta cu ea, spunându-mi cu tristețe în glas cele întâmplate la vot, în noaptea de duminică spre luni n-a dormit deloc, iar pe la ora patru dimineța m-a trezit. Era îmbrăcată în costum național, cele mai frumoase haine de sărbătoare, spunându-mi că s-a hotărât să plece așa, pe întuneric cum era, la mănăstirea cea mai apropiată, Slatina, pentru a plăti slujbe și a se ruga lui Dumnezeu să cadă păcatul pe toți cei care i-au făcut ei rău. Bineînțeles că am rămas surprinsă de această hotărâre neașteptată și-am insistat să nu se ducă, mai ales că era atât de întuneric încă, fiind la începutul lunii martie. Am intervenit în fel și chip să nu plece, dar susținea morțiș că trebuie să facă acest lucru numaidecât. Atunci, pentru prima dată în cei trei ani de când am cunoscut-o și conviețuiam cu ea, s-a supărat foc pe mine, zicându-mi că n-o aprob pentru că și eu sunt una dintre cei ce-i voiau răul și mi-e frică să nu cadă păcatul pe mine. Tot ciondănindu-mă cu ea, fără a fi nimeni lângă mine, am simțit ceva inexplicabil, o forță neașteptată, ca și cum ar fi trecut un șoarece pe lângă mine (deși nu avea cum să fie un șoarece), înspăimântându-mă grozav de tare! Nici acum nu înțeleg care e explicația acestui lucru.
Se apropia ora opt. Eu aveam învățământ după-masă, dar fetița Ruxandei, care deja trecuse în clasa a V-a, trebuia să plece dimineața la școală. Am căutat s-o feresc cât puteam de tragedia care se petrecea sub ochii mei.
Până aici a fost cum a fost, dar odată ce a rămas numai cu mine, a început să îngenuncheze și să-l implore pe Dumnezeu să cadă păcatul pe răufăcătorii ei, dintre care eu eram printre cei dintâi, după cum se exprima. Din când în când se ridica și mai citea și recitea cartea poștală trimisă de soțul ei din spitalul din Câmpulung, cu câteva zile înainte de a muri. Erau ultimele lui gânduri și cuvinte, ce i le adresa ei și fetiței lor. Apoi iar începeau blestemele. La un moment dat, a luat chibritul, zicând că vrea să dea foc la șură. Eu o întorceam cu greu în casă, depunând eforturi fizice. Apoi s-a îndreptat spre cuțit, pe care l-a luat în mână, fără să-mi spună ce voia să facă cu el, dar se vede că necuratul o îndemna să facă acte necugetate. Se transformase într-o singură noapte dintr-un om cu care puteam vorbi atâtea, atât de lucid până atunci, care muncea mult și cu care mă ajutam, într-un om dement, demență ce i se accentua pe măsură ce treceau minutele și cu atât mai mult orele, iar eu nu puteam și nici nu voiam să cred acest lucru. Era departe de gândul meu faptul că ea înnebunise. Mereu îmi pun și acum întrebarea ce mi-o puneam în dimineața de groază pentru mine: cum se poate transforma într-atât un om într-un interval de timp atât de scurt? Cred că boala ei a mocnit cu mult timp înainte, declanșându-se încă de la moartea soțului ei și atunci, în acea noapte de singurătate și nesomn, când eu și fetița dormeam, a început să se manifeste de-a binelea. Iată ce pot face gândurile negre, supărarea și singurătatea dintr-un om! Cam pe la ora zece, cu greu o mai puteam stăpâni. Îmi trebuia multă prezență de spirit și putere. De multe ori mă gândesc cum de am avut un asemenea curaj în acele clipe, să ma lupt cu ea în agonia ei de nebunie.
Nu voiam să spun cuiva care ar fi trecut pe drum să-mi vină în ajutor. Aș fi putut face-o, dar totuși încă nu-mi venea să cred ce se întâmpla sub ochii mei. Din când în când îmi punea și întrebarea: dacă se preface? Nu-mi era frică de ea, cu toate amenințările și gesturile necugetate care se agravau. Eram îngrijorată, însă, și nerăbdătoare să aflu dacă e o realitate sau e, totuși, doar o prefăcătorie. Trecuseră însă prea multe ore de când începuse lupta cu mine și cu dușmanii închipuiți, pe care nu înceta a-i blestema, așezându-se din când în când în genunchi.
În sfârșit, vizita neașteptată a unui om mai în vârstă, ce-l știam foarte cumsecade, venit probabil cu o treabă, trimis parcă de Dumnezeu în acele clipe în casa noastră, pe nume Ambrozie Țăranu, m-a făcut să înțeleg mai bine ceea ce nu voiam să cred, deși vedeam foarte clar că așa este, și anume că înnebunise de-a binelea. și în prezența acestuia a continuat să blesteme și să se închine, să amenințe, așa cum o făcuse de dimineață. Mi-a fost de-ajuns să-mi spună acel om că i s-a tulburat mintea, că bănuielile mi s-au confirmat, oricât de mult n-aș fi vrut să cred acest lucru. În acel moment mi-am dat mai bine seama de semnificația versului „Unde-s doi puterea crește”. Din acel moment abia a început să-mi fie frică de ea și, culmea! după ce mi-a spus că nu ar trebui să mai stau cu ea, văzând cum mă amenința, noul venit a plecat fără a mă ajuta în vreun fel. Stresată cum eram de întorsătura lucrurilor, nu mi-am dat seama că ar fi trebuit să-i zic să mai stea cu mine sau să anunțe pe cineva mai apropiat de ea să-mi vină în ajutor și nici el nu s-a gândit la acest lucru, plecând, pur și simplu. Eu eram preocupată de a o opri să nu săvârșească vreun fapt necugetat și-mi concentram atenția numai și numai la asta, continuând lupta cu ea, întrucât, repet, eu devenisem cel mai înverșunat dușman al ei. Și cât mă respecta până în acea zi!
Se apropia ora când trebuia să merg la școală. În sat nu avea decât o nepoată și o singură soră, mult mai în vârstă decât ea, care mai era și bolnavă, ca și cei doi copii pe care îi avea. O altă soră era în Capu Codrului. În rest, nu avea pe nimeni, pentru că rudele după soț, așa cum am arătat mai sus, îi erau dușmani de moarte. Cam pe la ora doisprezece, când plecase deja cel ce băgase și mai mult frica în mine, spunându-mi să plec cât mai repede din preajma ei, m-am hotărât să rog pe orișicine ar fi trecut pe drum să anunțe eventuala mea întârzâiere la școală, precum și pe sora ei din sat, care nu fusese de foarte mult timp pe la ea.
Culmea e că aproape cu un sfert de oră înainte de ora treisprezece, oră la care eu trebuia să fiu în clasă, cu elevii, o văd în pragul casei pe sora ei, la care mă gândeam. În cea mai mare grabă, am ieșit înaintea ei și în șoaptă, ferindu-mă, să n-audă bolnava, care deja era în spatele meu, i-am spus situația, cumva pe ocolite, căci mi-era frică să nu facă și ea vreo criză la auzul unei asemenea vești. O visase rău noaptea ce trecuse și așa, bolnavă, aproape într-un picior, a venit la ea. Atunci am văzut mai bine ca oricând că unele vise se adeveresc și au legătură cu realitatea. A trimis-o Cel de Sus, fără s-o anunțe cineva.
Descărcată oarecum de povara grijei ce-o avusem preț de aproape zece ore de când am fost trezită, am plecat la școală în mare grabă, lăsând grija Ruxandei în seama bătrânei ei surori, Profirița. Văzând că plec, lelița Ruxanda, că așa îi ziceam, striga după mine să-i dau pastilele pe care le pregătise să le ia și nu le mai găsea. Eu habar n-aveam despre ce pastile vorbea.
Odată lăsată cu sora ei, eu mi-am găsit o altă gazdă. N-am vrut și nici nu puteam să mai stau în asemenea condiții. A doua zi, m-am dus până la sora ei acasă să mă interesez măcar de copiii ei și să văd ce s-a mai întâmplat, bănuind că ei au mers să vadă de ce nu a venit mama lor acasă, dar spre marea mea mirare, aceasta era în casa ei. O lăsase singură, probabil pe seama fetiței de doisprezece ani, care nu mai venise la școală a doua zi. Cum stăteam eu de vorbă cu sora ei, deodată o văd intrând în casă chiar pe lelița Ruxanda, care când m-a văzut a început iar cu amenințările și cu pastilele pe care zicea că i le-am ascuns. Am plecat imediat din casa surorii sale, cu o și mai mare frică, lăsându-le pe amândouă și gândindu-mă că eu n-aș fi putut-o lăsa singură nici o secundă în acea stare, cum de altfel și făcusem până la venirea surorii sale, iar propria soră a lăsat-o.
Cât era de iresponsabilă și aceasta!
