Am văzut lumina zilei în satul Ilișești, sat ce azi face parte din comuna Ciprian Porumbescu, într-o zi friguroasă de iarnă, 18 februarie 1937. Poate că și aceasta este explicația faptului că nu pot suporta frigul, de aceea evit pe cât posibil a mă expune frigului în zilele geroase de iarnă. Când, însă, au fost situații de forță majoră să îndur gerul, deseori îmi degerau mâinile și cu greu mă vindecam.
Tata, Nicolae Pașcan a Trifon, rămas văduv de două ori, cu doi copii din prima căsătorie, Vasile de cinci ani și Marițuca de patru ani, a fost nevoit să se recăsătorească.
Sunt al doilea copil din a doua căsătorie a tatei, cu patru ani mai mică decât Panorica și cu doi ani mai mare decât fratele Ion. Mama Eugenia, căreia orișicine îi spunea Genuca, a decedat la vârsta de treizeci și unu de ani, în primăvara anului 1945, în urma unei boli care a curmat sute și mii de vieți în acel an, tifosul exantematic.
Despre satul meu, istoricul humorean Teodor Balan afirma că este sat vechi, numele venindu-i de la posesorul său, Ilișescu. După întemeierea sa, acest sat a fost distrus de mai multe ori de turci și tătari. Răni adânci a lăsat și trecerea frontului în cel de-al doilea război mondial, când linia frontului a ajuns la Ilișești, Stupca și Bălăceana, locuitorii fiind evacuați în perioada mai-august 1944, dincolo de apa Sucevei și a Siretului. Evacuații își păstrau vetrele cu strângere de inimă și cu durere.
