Mama

Toate ca toate, dar, chiar atunci când copiii au cea mai mare nevoie de o mamă, mama ne-a părăsit. Încă nu împlinisem opt ani. Parcă acum o văd cum stătea în pat și ardea ca focul. Avea febră mare! Când, uneori, se întâmpla să rămân numai cu ea în casă, mă ruga să-i dau un sloi de gheață ce-l vedea prin fereastră atârnând la streașina casei. Tata, presimțind că moare, pentru a ne feri pe noi, copiii, a o vedea cum își dă sufletul, ne-a dus într-o seară la bunica după mamă, ce locuia peste drum de noi, într-o casă nemțească găsită pustie la întoarcerea din evacuare. Acolo îmi făceam rugăciuni, în genunchi, pentru sănătatea mamei.
În seara aceea, avusese doar o criză. A doua zi dimineața am găsit-o mult mai slăbită, stând pe marginea patului, sprijinită de tata care-i spunea sa-mi promită că mă va învăța să cos pui cu „trămătură”, în loc de „strămătură”. Așa se exprima în acea dimineață. Deja i se împleticea limba în gură de apropierea morții. Nu mai putea vorbi clar. În acea zi i-a mai fost rău de vreo câteva ori. Se pierdea încetul cu încetul. Seara ne-eam culcat în aceeași cameră cu ea, dar, bineînțeles, în paturi diferite. Adormisem. Pe la miezul nopții, însă, tata ne-a sculat și ne-a dus din nou la bunica. Nu bănuiam că mama e moartă, de aceea, ca și cu o seară înainte, am început să mă închin în genunchi, implorând pe bunul Dumnezeu s-o însănătoșească.
În spatele meu, surorile mamei, Lola, Aurica și Irodia plângeau, văzându-mă cu câtă durere și speranță mă rugam la Dumnezeu, deși era prea târziu. Nu mi-am dat seama că mama deja murise. Nu puteam și nici nu voiam să cred așa ceva.
Dimineața, însă, trupul ei neînsuflețit era întins pe masă.
Am plâns mult! Chiar prea mult pentru vârsta pe care o aveam... când au coborât-o în mormânt am vrut să cobor după ea. Mulți ani după aceea, unele femei ,martore la înmormântarea mamei, îmi povesteau această teribilă scenă care li se întipărise în minte.

Copilaria

Nu-mi amintesc prea multe din copilăria mea. În general, am avut o copilărie tristă.
Până la vârsta de șapte ani am avut două mari cumpene, cum îmi spunea mereu tata, odihnească-se în pace! Jucându-mă odată prin casă, în timp ce mama țesea, am căzut într-o căldare cu crop, apă fierbinte, și m-am fript foarte tare. Tata m-a luat în grabă, iar semnul degetelor lui le am imprimate pe piele și acum, după șaizeci de ani, căci carnea din acel loc mi-a rămas pe rochița din țalt sau doc, cum i se spunea materialului din care era făcută. Am suferit luni de zile, întrucât nu mi se prindea pielea pe rană. În mediul nostru sătesc, pe atunci nu erau medicamente care să mă vindece și nici medici. După multe și diferite încercări, cu mare greu mi-a trecut cu iruri, o cremă preparată cu ceară curată, așa cum ne învățase o femeie din sat ce știa rețeta de la o nemțoaică care era deja plecată în Germania.
Aveam vreo cinci ani când, într-o zi de vară, părinții erau plecați la câmp și eu am rămas acasă ca de obicei cu sora mea mai mare, Panorica. M-am urcat în podul casei, unde voiam neapărat să mă joc, dar sora mea nu mi-a dat voie să stau și m-a strigat de câteva ori să cobor, iar eu n-am vrut. Ea, atunci, a luat scara, care nu era încă fixată, casa fiind abia în construcție, și a deplasat-o astfel încât să nu pot coborî, rezemând-o de perete. Din pod, totuși, ajungeam scara cu mâna, așa că, atunci când am socotit că trebuie să mă dau jos din pod, am îndreptat scara cum am putut la acea vârstă și am început să cobor, dar chiar de la primul pas făcut am căzut cu tot cu scară și m-am lovit la buza de jos atât de tare, că s-a despicat în două și tot atunci a început să curgă un lac de sânge în jurul meu. Parcă și acum văd sângele ce-mi curgea într-o căldare adusă în grabă de sora mea, care era și ea destul de mică, doar de vreo nouă ani, deci nu știa nici ea cum să-mi acorde primul ajutor.
Am suferit mult atunci, și nu numai atunci, ci întreaga mea viață am fost marcată de acest accident, întrucât după vindecare mi-a rămas o umflătură în partea dreaptă a buzei, un semn destul de vizibil. Buza s-a cicatrizat foarte greu, cu untură de iepure, după sfatul unei femei mai în vârstă, Botușan Eufrozina, care, de fapt, mi-a sărit în ajutor chiar înainte de venirea mamei de la câmp. Imaginați-vă suferința enormă a mamei când m-a găsit în acea stare jalnică!