Nunta

În ajunul datei fixate, a avut loc cununia civilă la primăria comunei Păltinoasa și tot în acea sâmbătă seara ne-a cununat părintele Bojescu în casa parohială, întrucât fratele meu, Vasile, care urma să vină la nuntă, era secretar general în Consiliul Superior al Agriculturii, actualul minister și ar fi avut probleme cu regimul comunist dacă ar fi intrat în biserică, la fel și noi, care eram uteciști și propagandiști. Au fost cazuri în care unii își pierdeau serviciul din acest motiv.
Odată cu venirea mea la Capu Codrului în vederea oficierii cununiei civile, tata a adus cu căruța un vițel tăiat și multe găini. Găinile proveneau din donațiile vecinilor și rudelor mele mai apropiate și acestea nu erau puține. Cu o zi înainte de a le aduce la Capu Codrului s-au strâns vecinele și rudele respective la noi acasă în Ilișești, de le-au tăiat și le-au pregătit pentru prepararea bucatelor la masa de nuntă. Așa era obiceiul în Ilișești, și cum noi aveam multe rude, multe au fost și găinile.
Duminica, în ziua nunții, mă aflam la Ilișești, căci așa mi-a fost vrerea, să fiu luată de-acasă. Ștefan a venit în Ilișești îmbrăcat în costumul de mire cu bicicleta. Pe vremea aceea n-avea alt mijloc de transport mai la îndemână la acea oră. Înainte de ora prânzului, au venit invitații din partea mea, unii cu căruțele, urmând să-i transporte pe cei prezenți la Capu Codrului. Toate ca toate, dar muzică n-aveam, întrucât „Batalanii”, formație renumită în acel timp în Gura Humorului, n-au vrut să vină la Ilișești, tot din lipsa mijloacelor de transport. Exista un singur autobuz Gura Humorului – Suceava, dar orele la care acesta circula nu se potriveau cu cele necesare nunții noastre.
Mai târziu, după ce mă familiarizasem de-a binelea cu socrii, le-am reproșat că n-au plătit o căruță să aducă muzica în Ilișești pentru a ne însoți în drum spre Capu Codrului, ca la orice nuntă, în care muzica are rolul principal, dar ideea le-a venit și lor prea târziu.
Până la venirea noastră din Ilișești cu căruțele, în curtea socrilor cânta deja muzica, iar tineretul din sat dansa fără mire și mireasă. A fost, totuși, frumoasă deplasarea noastră cu nuntașii dispuși și vreme frumoasă, iar fratele meu, Vasile, ne-a făcut și fotografii.
A urmat petrecerea de nuntă. S-a dansat în curtea casei până s-a întunecat. S-au distrat nu numai nuntașii, ci și tinerii din sat, care probabil erau curioși să vadă mireasa, pe care n-o văzuseră până atunci.
Nași ne-au fost Catargiu Traian și Eugenia, Vasile și Cornelia Pohoață.

La petit

În vara anului 1959, își făcuse apariția încă un pretendent la mâna mea. Era un secretar de la primăria din Berchișești. Acesta văzuse că Ștefan mă mai vizitează și mai auzise ceva zvonuri despre căsătoria noastră de la o bună prietenă de-a mea, cu toate că eu voiam să păstrez încă secretul despre acest lucru, care încă nu era sigur. Secretarul, pe nume Fănică, a început a-mi face declarații de dragoste în genul lui Rică Venturiano. Nu-l mai puteam opri când începea, așa că mi-am dat seama că nu era de mine, fiind un om nu prea echilibrat la vorbă, exact invers proporțional cu Ștefan. Făcând comparație între cei doi, după mai mult timp de gândire, l-am preferat pe cel mai tăcut. Și mai era o problemă: peste o lună venea din armată un alt pretendent, cu care am corespondat în toată perioada armatei lui și care-mi propusese ca, odată eliberat, să ne căsătorim, eliberare ce se apropia pe timp ce trecea.
Iar am judecat care ar fi mai bun, Ștefan sau Dragoș, dar fără a mă gândi prea mult, l-am preferat tot pe Ștefan, cu toată răceala ce mai era încă între noi. Vedeam că e un băiat serios, modest, nu vorbea palavre, dar, tăcut cum era, totuși, când spunea ceva se ținea de cuvânt și am observat că începuse să țină la mine și să-mi aducă unele mici atenții: o broșă, ce-am purtat-o mult timp, niște bani de ciocolată înveliți în staniol și alte lucruri ce i le aducea mama sa din Germania, unde fusese în vizită la surorile ei. Mai știam că în intervalul de timp de când îmi propusese ca între noi să se stabilească o relație mai serioasă, nu și-a căutat altă prietenă, deși i se iviseră și lui destule ocazii, după cum mi-a mărturisit.
Spera tot timpul să fim împreună și așa a fost. Fără a fi prea apropiați înainte de cununie, cunoscându-ne poate mai bine prin alții decât prin noi înșine, sosi luna august a anului 1959, în care eu îi promisesem cu un an în urmă că voi hotărî dacă mă voi căsători. Decizia îmi aparținea și fără să mă gândesc prea mult, vrând să mă țin de cuvânt, l-am invitat la hram la Ilișești pe 15 august, împreună cu părinții săi, care au venit, având ca mijloc de transport o căruță împrumutată de la mama colegei mele, Giocaș Viorica.
Pentru prima dată, la cei douăzeci și doi de ani ce-i aveam, am început să-mi fac griji cu pregătirile de hram, care până acum erau lăsate numai în seama părinților mei, ce nu-și mai vedeau capul de treburi, atât la câmp, cât și cu pregătirea hramului, care cerea mult efort.
El, Ștefan, vorbea puțin, dar gesturile lui, privirea lui, vorbele puține ce-i ieșeau din gură, toate-mi spuneau că mă vrea, că-i un om serios și că ține la mine. Având în vedere toate acestea, am început să mă apropii mai mult de el și să-mi țin promisiunea în vederea căsătoriei. Mai mult decât atât, odată înfățășați părinții, au pus la cale chiar data nunții, bineînțeles, cu acceptul nostru. Mama soacră, Terezia și cu tata Niculai, Dumnezeu să-i ierte, nu mai terminau cu vorba și cu glumele, parcă se cunoșteau de când lumea.
Nunta a fost fixată pe data de 30 august 1959, deci pregătirile de nuntă urmau să aibă loc în două săptămâni. Cheltuielile aveau să le suporte viitorii mei socri, inclusiv costumul de mire și rochia de mireasă.

Dragostea

Îmi dădeam perfect de bine seama la cei douăzeci de ani ai mei că în perspectivă trebuia să am pe cineva apropiat cu care să-mi împart necazurile și bucuriile vieții mele de atunci înainte. Mă preocupa deja acest gând și deși am avut ocazii să cunosc mai mulți tineri, totuși, nu-mi era prea apropiat nici unul, iar cel ce mi-l doream habar n-avea că-l simpatizez și nici nu va ști niciodată acest lucru. Era frate de cruce cu fostul meu prieten, Varvaroi Dumitru. Cum puteam să-l trădez pe acesta? De aceea m-am resemnat!

Corespondam cu unii, mă mai vizitau tineri de seama mea, dar nu l-am iubit pe niciunul, deși le răspundeam la scrisori, pentru a avea și eu preocupări tinerești. Nu-mi displăcea să le scriu.

În al treilea an de învățământ a venit într-o seară la o repetiție ce avea loc la căminul cultural din Berchișești, la care participam și eu, și actualul meu soț, adus de un coleg de-al meu din Capu Codrului, Costel Rotari. Reîntâlnirea a avut loc în toamna anului 1958. Îl văzusem o dată, cu patru ani în urmă, la o reuniune în satul Mănăstirea Humorului, prima reuniune la care am fost și eu invitată de către un coleg de-al său de clasă ce-mi propusese să fim prieteni. Atunci n-am schimbat nici o vorbă cu actualul meu soț. El s-a distrat cu o colegă și bună prietenă de-a mea, căreia i-a trimis mai târziu o fotografie ce mi-a arătat-o și mie, iar eu am dansat mai mult cu cel ce mă invitase. Nu-l puteam refuza, pentru că el organizase reuniunea și-mi era frică de vreun scandal.

Terminasem în acea zi ultimul examen din anul III, aveam șaptesprezece ani și era a doua oară din viața mea când am mers la o distracție. prima dată fusesem la bal în Ilișești, unde îl cunoscusem pe respectivul. Nu voiam să merg la această distracție nici acum, nici în ruptul capului, dar au insistat două colege ale mele amatoare de distracții, Catargiu Lenuța și Mărgineanu Maria să merg.

Deci, după patru ani, Ștefan a reapărut în viața mea și culmea a fost că în aceeași lună, într-o seară din toamna anului 1958, doar după câteva întâlniri, conducându-mă până aproape de casă de la o repetiție, mi-a propus căsătorie, fără să ne cunoaștem aproape deloc. El, însă, primise multe informații despre mine înainte de această propunere de la directorul școlii din Berchișești, care îl invitase pe Ștefan acasă la el cu câteva zile înainte. Domnul director Oniga Dănilă era bun prieten cu viitorul meu socru Dumitru Pohoață, ce era și el director la școala din Olărești. Aceștia se întâlneau la ședințele cu directorii și probabil că au discutat și despre această temă, ca orice părinte interesat de soarta copilului său. Personal, am aflat despre acest lucru mult mai târziu.

Așadar, am rămas surprinsă de propunerea lui de a mă căsători atât de repede și, bineînțeles, nu am putut să-i dau nici un răspuns atunci. Voiam, dar nu era de-ajuns că voiam. Era necesar să-l cunosc mai bine și invers, să mă cunoască. Tot atunci i-am răspuns că nu mă voi căsători timp de cel puțin un anși că aș dori ca nunta mea să aibă loc în luna august. Cum era toamnă, luna august urma să fie aproximativ peste un an, așa că i-am zis că dacă dorește să se căsătorească cu mine va trebui să aștepte până atunci.

În intervalul de timp ce a urmat, de câte ori mergea la Capu Codrului de la Stupca, unde era secretar la Sfatul Popular, venind pe dealul Corlății, trecea și pe la mine, dar asta se întâmpla destul de rar și niciodată nu sta prea mult, deci nu eram prea apropiați. Eu am început, însă, fără știrea lui, să fac investigații, pentru a mă interesa de el din unele surse ce le aveam la îndemână. În acest scop, m-am dus la Dumbrăveni, la o bună prietenă de-a mea ce-mi fusese colegă de clasă la Școala Pedagogică de Fete, care mă invitase încă de mult la ea. Ea îl cunoștea foarte bine, pentru că erau consăteni și vecini, iar tatăl ei era nașul de botez al lui Stefan. Aceasta a avut numai cuvinte de laudă la adresa lui. L-am cunoscut și mai bine prin intermediul mătușii sale, Cornelia Pohoață, ce era inspector școlar. După ce a asistat la o oră de muzică de-a mea, la discuția lecției ea îmi vorbea mai mult de Ștefan, probabil pentru că știa ea despre mine de la părinții lui. Și aceasta l-a ridicat în slavă pe nepotul ei.

Când venea pe la mine era foarte tăcut și timid, ceea ce îmi displăcea la el. În rest, n-am avut ce-i reproșa. Era prezentabil, ca pregătire eram egali, referințele îi erau bune, pot zice chiar foarte bune. Fără să știu cum, fără să-mi dau seama, se apropia luna august și eu încă mai stam în dubiu, căci n-am reușit să fim prea apropiați, întâlnirile noastre fiind destul de rare.