În vara anului 1959, își făcuse apariția încă un pretendent la mâna mea. Era un secretar de la primăria din Berchișești. Acesta văzuse că Ștefan mă mai vizitează și mai auzise ceva zvonuri despre căsătoria noastră de la o bună prietenă de-a mea, cu toate că eu voiam să păstrez încă secretul despre acest lucru, care încă nu era sigur. Secretarul, pe nume Fănică, a început a-mi face declarații de dragoste în genul lui Rică Venturiano. Nu-l mai puteam opri când începea, așa că mi-am dat seama că nu era de mine, fiind un om nu prea echilibrat la vorbă, exact invers proporțional cu Ștefan. Făcând comparație între cei doi, după mai mult timp de gândire, l-am preferat pe cel mai tăcut. Și mai era o problemă: peste o lună venea din armată un alt pretendent, cu care am corespondat în toată perioada armatei lui și care-mi propusese ca, odată eliberat, să ne căsătorim, eliberare ce se apropia pe timp ce trecea.
Iar am judecat care ar fi mai bun, Ștefan sau Dragoș, dar fără a mă gândi prea mult, l-am preferat tot pe Ștefan, cu toată răceala ce mai era încă între noi. Vedeam că e un băiat serios, modest, nu vorbea palavre, dar, tăcut cum era, totuși, când spunea ceva se ținea de cuvânt și am observat că începuse să țină la mine și să-mi aducă unele mici atenții: o broșă, ce-am purtat-o mult timp, niște bani de ciocolată înveliți în staniol și alte lucruri ce i le aducea mama sa din Germania, unde fusese în vizită la surorile ei. Mai știam că în intervalul de timp de când îmi propusese ca între noi să se stabilească o relație mai serioasă, nu și-a căutat altă prietenă, deși i se iviseră și lui destule ocazii, după cum mi-a mărturisit.
Spera tot timpul să fim împreună și așa a fost. Fără a fi prea apropiați înainte de cununie, cunoscându-ne poate mai bine prin alții decât prin noi înșine, sosi luna august a anului 1959, în care eu îi promisesem cu un an în urmă că voi hotărî dacă mă voi căsători. Decizia îmi aparținea și fără să mă gândesc prea mult, vrând să mă țin de cuvânt, l-am invitat la hram la Ilișești pe 15 august, împreună cu părinții săi, care au venit, având ca mijloc de transport o căruță împrumutată de la mama colegei mele, Giocaș Viorica.
Pentru prima dată, la cei douăzeci și doi de ani ce-i aveam, am început să-mi fac griji cu pregătirile de hram, care până acum erau lăsate numai în seama părinților mei, ce nu-și mai vedeau capul de treburi, atât la câmp, cât și cu pregătirea hramului, care cerea mult efort.
El, Ștefan, vorbea puțin, dar gesturile lui, privirea lui, vorbele puține ce-i ieșeau din gură, toate-mi spuneau că mă vrea, că-i un om serios și că ține la mine. Având în vedere toate acestea, am început să mă apropii mai mult de el și să-mi țin promisiunea în vederea căsătoriei. Mai mult decât atât, odată înfățășați părinții, au pus la cale chiar data nunții, bineînțeles, cu acceptul nostru. Mama soacră, Terezia și cu tata Niculai, Dumnezeu să-i ierte, nu mai terminau cu vorba și cu glumele, parcă se cunoșteau de când lumea.
Nunta a fost fixată pe data de 30 august 1959, deci pregătirile de nuntă urmau să aibă loc în două săptămâni. Cheltuielile aveau să le suporte viitorii mei socri, inclusiv costumul de mire și rochia de mireasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu