Nu-mi amintesc ca tata să fi avut dușmani. Exista, însă, un vecin, de fapt, un unchi de-al meu, fiind căsătorit cu sora mamei mele. Era mătușa căreia îi port numele, dar care a trecut foarte tânără în lumea de dincolo, lăsând în urmă cinci copii: patru fete și-un băiat, venit pe lume ultimul și pe care l-a părăsit când era încă în fașă.
Acest unchi era cam repezit de felul lui și, când nu-i venea ceva la socoteală, și aceasta se întâmpla destul de des, se supăra din nimica toată, nu numai pe tata, dar și pe alți vecini, ața cum o supărase și pe răposata lui soție. Tata însă nu voia să fie supărat pe el și când îl vedea mai necăjit, mai ales că trebuia să lucreze singur pe ogor, mergea și-l ajuta la prașilă. Atunci nu-l refuza, dar în rest, greu putea găsi momentul împăcării cu el. Cu nici un alt om din sat nu s-a certat tata și a reușit ca și pe unchiul acesta să il mai dea la cale, explicându-i că nu e bună dușmănia.
În acest spirit am crescut și eu și am căutat să nu-mi creez dușmani, orișiunde am fost. Am avut o armă de luptă moștenită de la tata împotriva celor care, din diferite motive, m-ar fi dușmănit, o armă ce se desprinde din versurile dramei “Răzvan și Vidra”, de Bogdan petriceicu Hasdeu:
“Răzbunarea cea mai cruntă este când dușmanul tău
E silit să recunoască că ești bun, și el e rău.”
Eram foarte apropiați sufletește, îi spuneam multe dintre realizările și bucuriile mele, cu sufletul deschis, și-atunci când vedeam cum îmi sorbea cuvintele și i se luminau ochii, bucuria mea era și mai mare, pentru că cine se poate bucura mai mult decât un părinte de realizările copiilor săi?
Nu l-am putut feri, însă, nici de supărări, atunci când ne-a murit copilul, Valentin, la doar patru ani și jumătate. Văzându-mă distrusă, imediat după înmormântarea lui, tata m-a încurajat, spunându-mi că trebuie să rezist, că nu-i totul pierdut, cum credeam și că voi mai putea avea copii de care să mă bucur, așa cum și noi am fost bucuria vieții lui.
În ultimii ani de viață ai tatei voiam ca ziua lui de naștere să o serbăm într-un mod deosebit. Ne adunam în câte-un an toți copiii și nepoții și-i pregăteam câte o masă festivă în casa fratelui Ionică, masă la care-i invitam pe părinți. Astfel, pentru ei era o surpriză, atât pentru faptul de a ne vedea pe toți laolaltă cât și pentru atenția deosebită de care se bucurau.
La aniversarea celor nouăzeci și doi de ani ai tatei, am trăit momente pe care nu le pot uita niciodată. M-am deplasat la Ilișești cu șapte căruțe pline de elevi-actori de la Capu Codrului, unde am funcționat ca profesoară timp de treizeci și cinci de ani și am prezentat cu aceștia un program deosebit și bogat, pe scena căminului cultural, iar la sfârșitul programului am ținut un discurs prin care i-am mulțumit în fața oamenilor din satul întreg adunați în sala plină, pentru tot ce-a făcut pentru mine. Discursul meu a început cu un fragment din povestirea “Un om năcăjit” de Mihail Sadoveanu, pe care o știu bine pentru că am predat-o ani de-a rândul: atunci când povestitorul îl întreabă pe Niculăeș de ce e trist, copilașul îi răspunde, cu lacrimi în glas:
“-Apoi nu știi? Eu n-am mamă. A murit în postul Crăciunului și m-a lăsat singur. Acu n-are cine mă îngriji, n-are cine-mi spune o vorbă bună...”
Asemeni copilăriei lui Niculăeș a fost și copilăria mea și cei mai mulți din sală, care mă cunoșteau, căci mă adresam publicului din sală, știau acest lucru. Dar cazul meu a fost un caz fericit, căci a rămas în viață tatăl, spre deosebire de copiii care au rămas orfani de ambii părinți în urma celui de-al Doilea Război Mondial.
Pentru mine tata a fost și tată și mamă și prieten iar azi mă apropii cu mult drag de casa părintească, știindu-l în viață, știind că acolo, undeva, sunt oricând așteptată cu mult drag de cel care ne-a iubit când eram copii și ne iubește încă, pe toți deopotrivă.
După terminarea discursului din care n-am redat mai sus decât o parte, l-am chemat și pe el pe scenă și, împreună cu elevii mei i-am dăruit flori, l-am sărutat și i-am cântat “La Mulți Ani!”, acompaniați de orchestra școlii din Capu Codrului.
Sărbătoritul, invitat pe scenă, a recitat o poezie pe care o învățase, cum singur a declarat, cu optzeci și cinci de ani în urmă, când era elev la școala primară, poezie pe care îmi permit să o redau în întregime deoarece consider că are un puternic caracter educativ:
MAMA
“- Ce strigăt se aude, ce zgomot nădușit
Pe muncitorul pașnic din somn l-a trezit?
Ce raze de lumină prin locuinți străbate,
Iar clopotul bisericii de ce-ntr-o limbă bate?
Foc! Foc! Mulțimea strigă și-aleargă pe-ntrecute,
Pe-un frate din nevoie să-l scoată cât mai iute,
Să-i apere căsuța de-un dușman ne-mpăcat
Ce-n noapte făr´de veste în ea s-a furișat.
Pe lâng-un sul de flăcări se văd brațe vânjoase
Cum se muncesc să tragă din gura nesățioasă
Averea ce în sine căsuța o cuprinde.
Dar flacăra tot crește, mai tare se întinde.
-Ah! Micul meu din leagăn! O voce, cu durere
S-aude deodată răcnind din răsputere
Și-n țipete de groază mai multe-au răsunat
Când mama, printre flăcări, în foc s-a aruncat.
Pe loc, apărătorii în urmă-i năvălesc...
Cu tot ce au ăn mână ei focu-l răscolesc,
Se opintesc, cu apă să-l stingă, nimicească,
Pe mamă și copil de moarte să-i scutească.
Dar în zadar... căci, iată, căsuța toată cade.
Pe la ferești și ușă de bârne-s baricade.
Închisă e ieșirea și orice mântuire
Pierdută e și mama și pruncu-n nădușire.
Iar când zorile zilei pe ceruri se-arătară
Și-ale căsuței triste ruini se luminară,
Atunci un soț, un tată, un om nenorocit,
Spre-un punct pășește-n grabă, cu ochiul ațintit.
El plânge și suspină, s-apropie încet
Și vede-a sa iubire cenușă și schelet.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu