Profesorul Popescu Nicolae

Într-una din zilele anului 1954, când eram în anul trei, a venit în clasa noastră domnul profesor Popescu Nicolae, cel care devenise între timp, începând din acel an școlar, 1953 – 1954, directorul Școlii Pedagogice, ca să ne comunice că unor eleve li s-a luat fie bursa întreagă, fie doar o jumătate din bursă, luându-se în considerare faptul că venitul agricol al familiei trebuia să aibă un anumit plafon. Asta devenise una din condițiile obligatorii pentru ca o elevă să poată lua bursă. Printre cele din ultima categorie mă aflam și eu, pentru că venitul agricol al familiei mele întrecea cu doar câteva sute de lei suma prevăzută, așa cum reieșea din adeverința adusă de la Primăria comunei Ilișești cu câteva zile mai înainte.

La auzul veștii, care știam bine că însemna că va fi imposibil să-mi continui școala, nu-mi venea să cred, mai ales că prima condiție de a primi bursa era situația la învățătură, care mă favoriza. Știam bine care era situația de-acasă, că era destul de greu, că tata abia putea plăti impozitul, că erau atâtea neajunsuri în casa noastră, că tata niciodată nu avea bani să-mi dea când plecam la școală. Primeam doar bani pentru autobuz, pentru un abonament la „Scânteia Tineretului” și foarte rar îmi permiteam să merg la câte un film, dar de cele mai multe ori n-aveam nici bani de film, deși îmi doream nespus de mult să văd și eu filmele la care se mergea în mod organizat.

De cele mai multe ori, când venea vremea să merg la Ilișești în vacanță, căci numai atunci mergeam acasă, porneam din timp, în ziua plecării, pe jos, singură, căci celelalte colege și consătence își permiteau să meargă cu autobuzul care mergea o dată pe zi. Ajungeam acasă către seară, frântă de oboseală, după ce parcurgeam cei optsprezece kilometri. Iarna eram sumar îmbrăcată. țin minte că o dată aveam pe cap un batic subțire și după o asemenea călătorie m-am îmbolnăvit. Am fost dusă la spital, unde mi s-a propus operația amigdalelor, dar fiindu-mi frică, în cele din urmă am fugit din spital. Operația mi-am făcut-o totuși, forțată de împrejurări, mai târziu, după ce m-am căsătorit.

M-am gândit mult cum să fac să-mi continui totuși școala, dar în nici un caz nu voiam să-i cer tatei bani. Nu voiam să-l necăjesc deloc cu această veste. Știam prea bine că tata ar fi procurat cu mari sacrificii banii care mi-ar fi fost necesari în completarea bursei.

Am început să plâng, să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute să depășesc acest impas, apoi mi-am luat inima-n dinți și chiar în acea seară m-am îndreptat cu emoție către direcțiunea școlii, fără a spune cuiva ceva.

Acolo l-am găsit pe domnul director Popescu, cel care îmi comunicase această tristă veste. Cu lacrimi în ochi și cu glasul tremurând i-am povestit despre neajunsurile noastre de acasă și, în plus, faptul că eu n-am mamă, că suntem în familie trei feluri de frați, că tata n-ar avea cum să-mi plătească acea jumătate de bursă, de aceea nici n-aș îndrăzni măcar să-i cer și în aceste condiții voi fi nevoită să-mi întrerup școala.

Cum am vorbit și ce-am mai spus, nu mai știu. Știu doar atât, că directorul m-a ascultat atent. Nu mi-a spus aproape nimic. S-a uitat lung la mine în tot timpul în care i-am vorbit, fără a întrerupe ce-i spuneam, apoi m-a trimis în clasă cu aceeași blândețe în glas cu care ne preda. Cert este că argumentele mele i-au sensibilizat atât de mult coarda inimii, încât a doua zi după masă, revenind în clasă, ne-a comunicat că mie mi se acordă bursa întreagă, fără a da cuiva vreo explicație, pe care dealtfel nimeni nu i-o ceruse și nimeni n-o știa. Doar el și eu.

M-am rugat mult lui Dumnezeu după aceea, aproape toată noaptea următoare, dar de data aceasta pentru a-i mulțumi că pot să continui școala fără a-l solicita pe tata, care, cred că, dacă ar fi aflat, ar fi făcut mari sacrificii și în cele din urmă mi-ar fi plătit suma echivalentă cu jumătate din bursă.

Și până atunci l-am iubit pe acel profesor, dar după această intervenție la el l-am iubit și mai mult. Îl vedeam ca pe un zeu.

În ziua în care am auzit că a murit am luat prima ocazie spre Humor, să-l văd pentru ultima oară. Cortegiul mortuar era în cimitir iar înmormântarea era pe sfârșite. Sicriul cu corpul neînsuflețit era lângă mormântul deschis, unde avea să zacă pentru totdeauna. Aproape fără să-mi dau seama, mi-am făcut loc prin mulțime și m-am apropiat de sicriu, unde l-am văzut zăcând cu aceeași figură senină și blândă și-am început să plâng la gândul că-l văd pentru ultima oară pe cel căruia îi datoram întreaga mea carieră didactică. Murmuram în surdină, printre lacrimi, că a fost pentru mine ca un tată. Cei din jurul meu nu înțelegeau cine e străina care plânge și nici nu era timp de explicații, dar se uitau lung la mine și unii erau destul de înduioșați când mă vedeau atât de îndurerată, ceea ce nu observasem până la venirea mea. La fel ca discuția dintre noi doi, asta a rămas un secret pentru ceilalți. Legătura atât de puternică care ne unea a rămas o taină. O știam doar eu și el. Lacrimile din ochii mei erau lacrimi de recunoștință față de această persoană deosebită, care din acest moment părăsea pentru totdeauna această lume, ducând în lumea de dincolo, odată cu acel trup neînsuflețit, atâta bogăție spirituală și sufletească!