Satul meu

Mi-e drag satul în care trăiesc și muncesc de ceva mai bine de cinzeci de ani. Personal, consider că satul Capu Codrului e unul dintre cele mai avantajate locuri de pe pământ din punct de vedere geografic. Vara, pe malul Moldovei, când apa e limpede și caldă, poți să faci plajă în voia cea bună, iar apa Moldovei, în zilele însorite te îndeamnă să-ți răcărești trupul dornic de relaxare și să te bucuri de binefacerile dăruite de Dumnezeu. Pădurea din preajma satului este un loc care-ți permite să te simți binecuvântat de Cel de Sus. Oare câți nu și-ar dori să aibă în apropiere o pădure? De multe ori îmi zic că noi beneficiem în acest sat și de mare și de munte, deși la o scară mai mică.
Întrucât satul nostru nu a fost colectivizat, alături de ceilalți gospodari din sat și de socrii mei, am muncit terenul ce-l aveam moștenire de la bunicii lui Ștefan. Mai greu ne-a fost după ce am primit pământul de la Măzănăiești, după anul 1989, pământ moștenit de la bunica mamei Terezia, străbunica lui Ștefan. Întrucât socrii nu-l mai puteau lucra ca înainte, grija era mai mult a noastră. Vara, când muncile agricole erau în toi, Ștefan fiind dus la serviciul său, îmi rămânea mie această sarcină, căci eu beneficiam de un concediu mai lung. Să punem oameni la lucru nu ne permitea salariul, întrucât aveam destule cheltuieli. În plus, fetele trebuiau menținute la cămin.
Mergeam zile la rând, cu ce puteam și cum puteam, la prașilă în Măzănăiești, iar după o zi lungă de muncă mă porneam așa obosită cum eram la Capu Codrului, de cele mai multe ori pe jos. Rar găseam câte-o ocazie. Astfel am mers trei veri la rând, până ce ne-am decis să-l dăm pe vară unei familii din Măzănăiești, aproape pe nimic. Credeam că moștenim lumea. Dar nu era numai atât, trebuia de adunat fânul. Mergeam apoi la Brașca, unde mi s-a dat un lot din partea părinților din Ilișești. Plecam de dimineață cu ce puteam, prin niște șanțuri, după ce ajungeam în Ilișești și o luam de-a dreptul peste câmpuri, pentru a scurta drumul la ogor, unde dădeam cam fără spor cu sapa, de una singură, până spre seară, când porneam în căutarea unei ocazii, pe care cu greu o găseam. Ajungeam uneori seara târziu, ca vai de mine, urmând ca a doua zi s-o iau de la capăt. Nu-mi era ușor. În cele trei veri, oricât ne-am fi străduit să facem lucrările agricole la timp, nu prea reușeam, mai ales că ne încurcau mult și ploile.
Nu pot să uit ce mult ne-am chinuit pentru a aduce acasă de la Brașca o remorcă de sfeclă de zahăr ce o însemânțaseră cei de la ferma de care aparținea pământul ce l-am primit ca moștenire. Odată adusă acasa, trebuia să facem ceva cu sfecla de zahăr. Animalele ce le aveam, oi, iepuri, nu dovedeausșo mănânce, de aceea, după sfatul unora, am făcut țuică din ea, dar pentru aceasta a trebuit să cumpărăm mașină de tocat sfeclă, butoaie de pus la fermentat, s-o ducem la cazan după ce se termina perioada de fermentație. toate cereau timp și bani, iar în final nu se putea apropia nimeni de această țuică, că mirosea îngrozitor. Astfel, munca noastră de o varăs-a dus pe apa sâmbetei. Într-un an am dus o sticlă din această țuică de sfeclă Cameliei, la Cluj. De la ușă s-a simțit mirosul, așa că a trebuit s-o scot repede din casă și s-o arunc la buncăr, că nu puteam sta în casă de mirosul ei. Cu greu am găsit pe cineva să lucreze pământul de la Brașca, dar după câțiva ani a renunțat, rămânând câțiva ani buni în paragină, întrucât bătrânii rămași în sat nu dovedesc să-ți lucreze pământul lor, iar tinerii sunt plecați aproape în majoritatea lor în străinătate. E trist să vezi ogoare de-a rândul nelucrate, când știm bine că de roadele pământului beneficiem pentru a supraviețui.