mama Terezia

Dar nici acum necazurile nu ne-au ocolit, ci au revenit în viața noastră, prin moartea neașteptată a mamei Terezia, în noaptea de Înviere a anului 1976, în urma operației ce i s-a făcut la fiere și pancreas. Întreaga familie a suferit atunci din nou. O iubeam cu toții mult. Era o femeie bună la suflet, calmă și cu multă judecată. Avea numai șaizeci și doi de ani. Fetițele erau mai mult în preajma ei. Ea avea grijă de ele atunci când mergeam la școală. Știam că le las pe mâini bune.
Au suferit mult și fetițele atunci când am pierdut-o, nu doar noi, cei adulți. Camelia avea vreo zece ani atunci și înțelegea multe. Îi închina poezii prin care își aducea aminte că mama Terezia o încuraja în momentele mai triste din viața ei, spunându-i:
„- Hai, nu te-ntrista,
Vor înflori salcâmii
Și te vei bucura.
............................
Salcâmii s-au scuturat
Tu nu m-ai mai sărutat.”
Sunt doar câteva din multe alte versuri gândite de Camelia la cei zece anișori ai săi. Încă de pe atunci se prefigura talentul său la literatură, poate încurajată și de mine, care, ca bibliotecară a școlii, aveam posibilitatea să-i aduc multe cărți adecvate vârstei ei, pe care le citea cu mare bucurie. Nu se dezlipea de cărți până nu le citea și recitea.
Tata socru avea nevoie de cineva lângă el, mai ales că era fără o mână și locuia singur acum, în casa lui, peste drum de noi, deci separați, iar eu cu Ștefan eram mai mereu ocupați cu serviciul și alte treburi necesare întreținerii familiei, ce trebuiau făcute. Tata a căutat mult o persoană potrivită pentru el în momentul acela. A încercat să-și refacă viața cu mai multe femei, printre care: Rarița, Maricica, Domnica, Mimișor, Antoneta. După mai multe încercări, s-a recăsătorit, tot cu o nemțoaică, pe numele ei Carolina.