Noua lumina a vietii noastre

Aveam treizeci și cinci de ani și de comun acord cu Ștefan, am hotărât că pentru a ne reface moralul în urma acestei tragedii, o altă soluție nu este, decât să aducem un nou copil în viața noastră, în casa noastră.

În urma deciziei luate, cu ajutorul Bunului Dumnezeu și a unor medici care m-au asigurat că încă mai pot da naștere unui copil normal, după un an și șapte luni, în cea de-a doua oră a zilei de Bunavestire a anului 1973, care s-a întâmplat să fie și duminică, deci zi cu dublă semnificație sfântă, a apărut pe lume, spre marea bucurie a întregii noastre familii, o nouă ființă: Antoanela, așa cum o chema pe păpușa ce i-o cumpărasem Cameliei imediat după despărțirea de fratele ei, Valentin.

Adusă pe lume de la maternitate, încă din primele zile din viață, toți o înconjuram cu drag. Îi urmăream fiecare mișcare, nu o scăpam din priviri și nu ne venea a crede că din nou viața și casa noastră s-a umplut de lumină.

Eram deja mutați de câteva luni în casa noastră nouă, o aveam deja pe Antoanela și viața noastră începuse să capete un nou sens. Cele două surioare ne-au redat, treptat, zâmbetul pe fețele înnegurate până atunci.

Noul boț de om era, așa cum e normal, mai mult în atenția mea. De Camelia acum se puteau bucura în voie și ceilalți din familie. După ce-mi terminam treburile, mă așezam lângă noua venită pe lume și aceasta era cea mai mare bucurie a mea: s-o văd cum crește cu fiecare zi, cum se dezvoltă, cum îmi zâmbește și cum gângurește.

Niciodată nu adormea până nu mă așezam lângă ea. Așa am obișnuit-o până la vârsta de aproape șapte ani. Era tare drăgălașă, hazlie și prietenoasă. Îmi cerea să stau mereu lângă ea când eram acasă, să-i spun povești și poezii pe care le memora cu multă ușurință începând de pe la doi ani. Ba mai mult decât atât, pe la patru ani a insistat s-o învățăm să citească, întrebând mereu, ba ce literă e asta, ba cealaltă, așa că pe la cinci ani deja lega literele în silabe și unele silabe în cuvinte.

O luam uneori la școală, copiii se jucau cu ea, dar n-o mai lăsam din ochi, pentru a nu i se întâmpla ceva. Viața noastră începuse deja să intre în normal, să ne bucurăm de ceea ce ne-a dat Dumnezeu.

Pe Antoanela, care abia împlinise trei anișori, o lăsam în grija noii soacre și a socrului, de care s-a atașat foarte mult, fiind o fetiță veselă, prietenoasă, care le aducea doar voie bună în casă, de aceea ei o iubeau foarte mult. De mică era foarte îndrăzneață, prietenoasă, și nu-i era frică de nimeni și de nimic. Își făcuse prietene încă de la grădiniță. Se întâmpla ca uneori să meargă cu prietenele ei la Moldova în timpul verii. Câteodată începea să se însereze și ea nu apărea. Atunci eram înnebunită. O căutam, ba la o colegă, ba la alta, iar când ajungea acasă nu era scutită de pedeapsă. Rețin că era de vreo patru ani când, în ziua nunții vecinilor noștri, Mihai și Maricica Brăteanu, la un moment dat n-o mai găseam. Am căutat-o prin toate cotloanele casei, ale curții și peste tot pe unde am considerat că ar putea fi pe-acasă, dar nu era nicăieri. Atunci am socotit că s-o fi rătăcit prin mulțimea de nuntași care se întorceau de la cununie, dar ea fiind destul de mică, nimeni n-o observase și nu-i dădeam de urmă. În sfârțit, într-un târziu, am găsit-o în fundul curții vecinilor, care era acoperită cu o prelată, cu ocazia nunții. Stătea așezată pe un colț de masă, iar în fața ei avea o farfurie plină cu prăjituri pentru nuntașii care nu apucaseră încă să se așeze la masă, iar ea servea din prăjituri fără nici o grijă. La vederea acestei scene, pe lângă porția de prăjituri, a mai primit și o porție bună de bătaie din partea mea.

Trebuie să recunosc că atunci când mă supăra n-o cruțam, iar ea își vărsa oful la bunicii care o primeau mereu cu brațele deschise. Și cum aceștia o îndrăgeau foarte mult, nu prea îi mai păsa de mine. Deși o iubeam și eu la fel, sau poate și mai mult, n-o puteam lăsa în voia ei. De mică Antoanela iubea foarte mult animalele. S-au perindat pe lângă casa noastră de-a lungul anilor nu mai puțin de zece câini. Pe parcurs, unii dispăreau. Fie că se îmbolnăveau, fie îi otrăveau, fie îi călca câte-o mașină sau dispăreau fără adresă.

Era în ciclul primar când, într-o zi ne-a adus, numai ea știa de unde, un cățeluș negru, tare drăgălaș, pe care l-am crescut până ce a ajuns un câine mare, cu o blană deasă și stufoasă. Într-o vară s-a umplut de purici. L-am spălat, l-am dat cu diferite soluții speciale, dar nici vorbă să se lecuiască, de aceea Ștefan l-a urcat în mașină și l-a dus aproape de Humor, lăsându-l pe un câmp, dar cam a treia zi ne-am trezit din nou cu el în curte. L-a dus din nou, dar i-a schimbat direcția, spre Brăiești. Incredibil, iar s-a întors acasă, spre mirarea noastră. Se uita la noi jalnic și rugător și parcă simțem din privirea lui că-și punea și el întrebarea: cum de-am fost așa de nemiloși și l-am alungat de la casă, noi, cei care-l iubeam de mic? Privirea lui ne făcea să ne fie milă de el și iar se ănfiripa acea legătură sufletească între om și câine. I-am mai făcut câte o baie și l-am lăsat să-și petreacă zilele prin preajma noastră.

S-a întâmplat ca în acea vară să plec timp de două săptămâni la perfecționare la Iași, la cursurile care se organizau din cinci în cinci ani, în urma cărăra susțineam un examen destul de serios, cu calificative. În lipsa mea, câinele Figaro a avut acces și în casă și odată cu el au avut acces și puricii, așa că, întoarsă acasă, a trebuit să întorc casa pe dos, să scot totul, să aerisesc, să spăl. Câteva nopți la rând, umblam prin casă ca stafiile îmbrăcați în alb, controlând puricii când era cazul, pentru a-i nimici. Am amintit doar câteva din bucuriile ce ni le făcea Antoanela, pe lângă altele ce au mai urmat.

Mi-am zis atunci că nu-mi mai trebuie câini niciodată, dar n-a fost așa, că ne-a adus altul și altul și cu timpul am început să-i îndrăgesc și eu, pentru că într-adevăr, după cum ne spunea și ea, erau tare drăgălași, mai ales când erau mici. Nu-mi era ușor să-i cresc și să-i îngrijesc, ea fiind mai mult plecată după ce a absolvit opt clase. Interesant era că după moartea vreunuia făcea câte o înmormântare în toată puterea cuvântului. Îl punea pe taică-său să sape groapa într-un colț al grădinii, apoi le chema pe prietenele ei pentru a participa la ceremonia funerară, încât, sinceră să fiu, ascultând-o pe furiș la sfârșitul înmormântării ținând câte-o predică în felul ei, ca cei prezenți să-i înțeleagă tristețea din suflet, îmi venea să râd, dar, într-un fel, și să plâng.

Începea frumos predica, adresându-se prietenilor cu: „Onorată asistență...”, asemenea preotului pe care-l auzise la unele înmormântări la care mergea cam prină prin clasa a III-a. După terminarea ceremoniei, dădea celor prezenți dulciuri și sucuri, de sufletul câinelui, deci ne punea și la cheltuială. Alteori ducea și la școală sau la grădiniță asemenea pomene.

Când trecea câte o înmormântare pe la portă, insista foarte mult să-i dau voie să meargă și ea alături de copiii de vârsta ei și chiar de nu acceptam, îmi dispărea din ochi și intra în mulțime, spre indignarea mea, eu nemaiavând ce face în acele momente, dar își lua porția la întoarcere. Înainta pe lângă siciriu, bineînțeles, mică fiind, cam până prin clasa a III-a, cel mult, iar după stările ce le făcea preotul, după obicei, copiilor li se dădeau și li se dau și azi, bani. Întindea și ea mâna, alături de ceilalți copii și-mi venea acasă nemaipomenit de bucuroasă, cu ceva mărunțiș în buzunar, spre marea ei satisfacție. aceștia au fost primii bani obținuți de ea.

Dintre toți câinii, cel mai mult a supraviețuit în casa noastră Ima, care în prezent are aproape paisprezece ani. A adus-o din Cluj, când avea două luni, cu certificat de naștere și carnet de sănătate în regulă. Ne este dragă și parcă face parte din familia noastră. De câteva ori, a dat naștere unor cățeluși. Într-un an au apărut pe lume unsprezece cățeluși de rasă, foarte frumoși, dar pentru aceasta Antoanela a dus-o pe Ima la Suceava timp de câteva zile, unde i-a găsit un partener pe măsură. Vreo două luni m-am necăjit să-i alăptez mai întâi cu o seringă, apoi cu biberonul, până au început să mănânce singuri, căci Ima, ca mamă, nu dovedea să-i sature pe toți. Îmi pierdeam ore întregi din timpul meu și așa destul de prețios, că se cereau de făcut multe lucrări în timpul verii în grădina noastră, dar mă ocupam de cățeluși cu plăcere și nu-mi părea rău când vedeam cum cresc și se rotunjesc ca niște bebeluși. După vreo două luni, le făcea publicitate pentru a-i vinde. Veneau la poarta noastră amatori din Suceava și din alte localități. A făcut ceva bani și de pe urma cățelușilor.

Am dorit să scriu doar câteva aspecte din copilăria ei, pe lângă preocupările de elevă și mai apoi de studentă. Cu școala mergea bine, dar prindea mai mult din clasă. Nu era genul Cameliei. Deși surori, se deosebesc în multe privințe.

În clasa I, cititul nu era o problemă pentru ea. În orele de citire, când colegii silabiseau câteva cuvinte, ea citea deja povești. Lucrul acesta a fost posibil deoarece în casa noastră existau multe cărți și reviste atractive pentru copii, scrise cu litere de-o șchioapă, iar ea ne întreba mereu ce literă e asta, ba asta, până ce a început să le recunoască pe toate și să le lege în silabe, ceea ce ne bucura pe toți din casă, în felul acesta găsindu-ți noi preocupări.

În fiecare an mă străduiam să pregătesc tortul de ziua lor, cremșnit, prăjitura casei, precum și alte bunătăți. Uneori chemam colegele acasă, dar de cele mai multe ori duceam prăjiturile la școală, unde-i serveam pe toți colegii din clasă. Nu-mi era ușor, căci eu eram mai mereu ocupată cu pregătirea profesională, cu corectarea caietelor și cu alte treburi ale casei, dar mă străduiam să le fac pe toate cu multă plăcere și cu bucurie.

Antoanela a fost bucuria celor doi bunici, tata Dumitru și tanti Carolina în ultimii lor ani de viață. Orice bătrân și-ar dori să-i descrețească cineva fruntea și să simtă că e îmbrățișat cu căldură și asta făcea Antoanela de cum intra în casa bătrânilor ei bunici. A fost foarte apropiată de ei și asta am simțit de multe ori că îi iubea cu adevărat. Când tata Dumitru o vedea că intră în casă, că se așează pe pat lângă el, în ciuda suferinței fizice din ultimele zile ce le trăia, se lumina la față și ochii i se umezeau de bucurie. Se citea pe chipul lui mulțumirea că ea îi este alături, iar ea îl supraveghea până ce adormeau alături. Era mare lui bucurie în acele momente grele, de dinaintea morții. Uneori mă miram cum de are atâta răbdare cu el. Deși trupul lui era foarte greu, îl trăgea pământul, ea îl ridica singură când rămânea cu el și era nevoie să facă acest lucru. Venea zilnic de la Humor, unde locuia într-o garsonieră ce i-o cumpărasem și unde funcționa ca profesoară de limba română.

Cu timpul, i-am cumpărat un apartament.

În ultimele zile de viață ale lui tata Dumitru, el parcă își revenise din boala grea. Era mai lucid parcă și era vesel. Ba chiar într-o zi, stând pe hol cu Antonela, îl vedem venind la noi pe picioarele lui, zâmbind, după doi ani de zăcut în pat, de ne-am și speriat. Atunci mi-am dat seama că începe să pornescă spre drumul fără de întoarcere, să meargă la soția lui, pe care o pomenea mereu și alături de care voia să fie. În ultima zi, Antoanela a scos caietul lui vechi cu cântece din tinerețe și am cântat toți trei, tata, Antonela și eu „A ruginit frunza din vii”. Eram doar noi acasă în acele clipe, căci Ștefan era la operație la Cluj, internat în spital, și el cu probleme de sănătate. În seara aceea, la ora unsprezece și jumătate, a murit. Mult a plâns și a suferit Antoanela când, în dimineața următoare, trezită pentru a merge la școală, a văzut că patul lui de suferință era făcut și tata nu mai era acolo. Mult a suferit și ani de zile după aceea și nu putea să-și amintească de el fără să verse lacrimi, căci prin moartea lui, copilăria ei fericită devenea o amintire îndepărtată și ștearsă.

În intervalul de timp cât a fost profesoară la Gura Humorului venea cel puțin o dată pe săptămână acasă și după moartea tatei Dumitru, pentru a ne crea acea dispoziție de care aveam nevoie și noi, la rândul nostru, ca pensionari. Uneori o certam că ne cumpără prea multe din modestul ei salariu, deși ar fi trebuit să-și cumpere ei încă multe lucruri.

Noi o așteptăm cu mare drag să ne deschidă ușa.

Alături de Ștefan, ea m-a încurajat să-mi aștern pe hârtie gândurile ascunse în cuvinte, lucruri de mult știute de mine, simțite, dar mai ales suferite. Fără să știu, a luat notările mele și într-un an, de ziua mea, am rămas surprinsă când, pe lângă alte atenții ce mi le-a făcut, mi-a adus și o carte, cartea vieții mele, scrisă de ea la calculator, dar neterminată, timpul nepermițându-i, dar mi-a promis că o va termina când va putea.