Suferinta

Au urmat ani, luni, săptămâni și zile de ceasuri triste pentru mine și întreaga familie din care a făcut parte. După ce a fost așezat la locușorul lui de veci, mi-am reluat activitatea la catedră, dar a durat destul de mult timp să-mi revin cât de cât în urma acestei imense suferințe., mai ales că eram epuizată, atât fizic, cât și psihic. Nu mai puteam să am acea dispoziție sufletească pe care o avusesem până atunci. În mintea mea nu găseam răspunsul la multe întrebări pe care mi le puneam: - De ce a trebuit să se întâmple asta? - De ce chiar copilul meu a trebuit să părăsească această lume la o vârstă atât de fragedă? - De ce?

Oriunde m-aș fi aflat cu privirea, fie spre elevi, fie spre tablă, imaginea lui îmi apărea mereu în fața ochilor. De-atunci am început să mă atașez mai mult de elvi, să-i prețuiesc mai mult, gândindu-mă că fiecare este fiul sau fiica cuiva, chiar dacă intelectul unora nu este la înălțimea cerințelor programei școlare. Important este ca noi, educatorii, să avem multă răbdare cu ei, să folosim acele metode care să-i determine să-și pună, pe cât posibil, mintea la contribuție, să-i atragă. Am încercat să-i cunosc pe toți și pe fiecare în parte cât mai bine și să-i înțeleg și pe ei.

În primele săptămâni de la moartea lui Valentin, uitam uneori de lecția propriu-zisă și le spuneam elevilor cât de important este să fie sănătoși, atât ei cât și ceilalți din familiile lor, să prețuiască viața lor și a celorlalți. Cred că în unele momente potrivite ale lecției, aceste intervenții aveau o mai mare valoare educativă chiar decât lecția în sine.

„Cu fiecare an ce a trecut

Tot alți elevi și oameni noi am cunoscut.

I-am îndrăgit pe mulți din ei

Și-n multe clipe grele

Ei m-au făcut să uit, să scap

De-acele ceasuri rele. ”

S-a întâmplat ca după șapte ani de la moartea lui Valentin să fiu dirigintă, timp de patru ani, elevilor din seria în care ar fi trebuit să fie și el dacă ar fi fost în viață. Mi-a trebuit iar un timp să mă obișnuiesc că dintre toți școlarii de seama lui cu care-l vedeam jucându-se, pe care-i cunoșteam foarte bine încă de când el era la grădiniță alături de ei, tocmai Valentin era absent pentru totdeauna. Imaginea lui a început să-mi reapară în fața ochilor minții, mai ales în primele luni de la începutul anului școlar și mă gândeam de multe ori că undeva, într-o bancă, ar fi trebuit să aibă și el un loc. Multe au fost momentele în care parcă-l vedeam, sau mai bine zis, doream să-l văd și pe el alături de colegii lui și iar îmi venea în minte întrebarea la care n-am găsit niciodată răspunsul: - De ce tocmai el lipsește dintre toți?

Am suferit mult și în timpul banchetului de absolvire a generației lui, la care au fost prezenți și majoritatea părinților elevilor de vârsta lui. Cu răsuflarea întretăiată, pregătită dinainte să nu-mi dau drumul lacrimilor, am reușit, ca dirigintă, să țin un mic discurs la microfon cu această ocazie. Prin cuvintele mele am încercat, printre altele, să-i încurajez pe unii dintre părinții pe care-i vedeam cu fețele îngrijorate, gândindu-se la viitorul copiilor care începeau să pășească în viață prin examenul de admitere ce urmau să-l susțină și m-am adresat acestora cu cuvintele:

„Ce n-aș da să fiu și eu printre dumneavoastră, cei ce stați alături de proaspeții absolvenți! Aș fi cea mai fericită mamă, dar lucrul acesta nu e posibil, întrucât copilul meu, născut în același an cu copiii dumneavoastră și numai cu o zi înaintea premiantei clasei, Oanea Elena, acum este în lumea de dincolo. Așa că dumneavoastră sunteți cei mai fericiți părinți.”

În perioada care a urmat morții lui Valentin, Camelia, care avea între cinci și șase ani, ne-a alinat în mare măsură suferința pricinuită de moartea fratelui ei. Era mereu în atenția noastră. Nu mai știam cum s-o împărțim cu socrii ce o iubeau și ei foarte mult, mai ales că a fost prima lor nepoțică. Toți voiam s-o simțim aproape de noi, să doarmă cu noi, s-o determinăm să ne iubească și ea, așa cum știa să iubească un copil de vârsta ei.

Ne străduiam să facem în așa fel încât să simtă cât mai puțin lipsa fratelui ei, cu care, până la dispariția acestuia forma aproape un întreg. I-am cumpărat atunci o păpușă mare, de mărimea unui copil de vreo doi ani, ce își avea numele scris pe o tăbliță legată la o mână: Antoanela. Cu ea se juca aproape zilnic, dar oricâte păpuși i-am fi luat, nu-l puteau înlocui pe Valentin. Era vizibil faptul că nu se mai bucura ca înainte.