Durerea

Au trecut trei ani aproape de când n-am mai continuat a-mi scrie amintirile, întrucât despre ceea ce urmează îmi vine foarte greu să scriu. Numai la acest gând ochii mi s-au umezit de lacrimi. Am încercat de mai multe ori să scriu, dar n-am reușit. În seara aceasta, 10 august 2004, după ce Antonela cu Ștefan s-au uitat în albumul lui Valentin, pe care l-au găsit, deși îl țin într-un loc mai ascuns, mi-am luat inima-n dinți și-mi voi continua însemnările.
Cei doi frățiori, Camelia și Valentin, atât de apropiați ca vârstă, trăiau fericiți sub ocrotirea părinților și a bunicilor, fericire ce se răsfrângea și asupra noastră. Se jucau în fel și chip, iar noi le asiguram toate condițiile pentru a nu le lipsi nimic.
În sărbători, când eram liberi de la serviciile noastre, Ștefan ne urca pe toți în mașină și îi vizitam pe bunicii din Ilișești sau mergeam în diferite zone turistice. Le promisesem că-i vom duce și la mare, dar n-a fost să fie și regretăm și acum că nu i-am luat când am mers noi. Am plecat fără ei, deși ne rugaseră să-i luăm. Aveau trei și patru ani atunci. Erau nedespărțiți și nici un moment nu ne-a trecut prin cap că ar fi posibilă această despărțire, care a venit pe neașteptate.
Când Valentin împlinise patru ani și trei luni, în una din nefericitele zile ale lunii septembrie a anului 1971, am observat că în mersul lui începea să aibă tendința de a se sprijini de ceva, fie de un perete, fie de un gard, iar treptele nu le mai urca normal, ca până atunci, ci în patru labe, ba mai mult, în seara aceleiași zile, după ce l-am îmbrăcat cu pijamaua, stând în picioare în pat, fără să mă gândesc că ar avea nevoie de sprijin, a căzut jos din pat. Era prea vizibil pentru mine că ceva se întâmplase cu el. Mai mult decât atât, pe fața lui de copil veșnic vesel, acum nu se mai putea citi decât tristețe și doar la insistența mea de a-l înveseli, abia mai putea schița câte un zâmbet, ce se observa la umărul obrazului stâng.
Ce se întâmplase? De când se declanșase groaznica boală în trupșorul lui plăpând? Nu mi-am dat seama de nimic până în caea tristă zi de septembrie.
L-am dus a doua zi la medicul din sat, care de la bun început mi-a spus că boala e destul de gravă și ar trebui să merg cu el chiar la București, dar cum trimiterile se dădeau pe cale ierarhică, el nu putea face acest lucru și m-a trimis la Suceava. În aceeași zi l-am dus pe picioarele lui după ce am coborât din mașina cu care ne-a dus Ștefan la spitalul din Suceava iar acolo doctorul Rusu, specialist în asemenea boli, mi-a spus, după ce l-a consultat, că o să-i treacă, dar că va rămâne mai nervos ca până atunci.
Chiar în acea zi de la începutul lui septembrie 1971, ne-a internat pe amândoi și a început tratamentul prescris de medicul specialist, care, după cum îmi amintesc foarte bine, deși au trecut peste treizeci și patru de ani de atunci, consta în perfuzii cu hidrocortizon.
Mă gândeam că, odată internat, vom putea povesti, citi povești, căci el își dorea asta nespus de mult iar eu nu reușeam aproape niciodată să răspund dorinței lui, pentru că totdeauna eram ocupată și nu-mi rămânea prea mult timp pentru el. Acum, cu ocazia tratamentului, mă gândeam că o să recuperez această lipsă și îi voi împlini dorința atât de fierbinte. Dar, culmea! Boala lui făcea progrese vizibile și rapide. Paralizia declanșată încă de acasă făcea progrese de la o zi la alta, cu tot tratamentul ce-l făcea sub supravegherea cadrelor medicale. Era cel mai grav caz din salon, dar nu numai din salon, ci și din spital. Doctorul specialist venea foarte rar la vizită, pentru că lucra și la policlinica din oraș, iar tratamentul continuau să i-l dea asistentele medicale, așa cum prescrisese specialistul încă din primele zile de internare, fără a-i face alte investigații decât simpla consultație la prima vedere și analizele. Observam clar că tratmentul prescris nu-i făcea bine deloc, că boala, odată declanșată, evoluează. Deja în a doua zi de tratament nu s-a mai putut da jos din pat pe piciorușele lui, deși l-am dus doar ținându-l de mânuță. În zilele ce au urmat nu putea să mai stea nici în șezut, ci numai rezemat de perină. Ce era în sufletul meu la vederea acelor scene știe numai Dumnezeu.
După o lună de zile, treptat – treptat i-a dispărut și graiul. El, care-mi spunea atâtea, care recitase cu două luni în urmă poezia „Zdreanță” de Tudor Arghezi pe scena căminului cultural la serbarea dată de copiii de vârsta lui, el, care-mi declara în felul lui că mă iubește când mă întorceam de la școală mângâindu-mi obrajii cu mânuțele, obicei pe care-l avea și-l repeta de multe ori pe zi, ajunsese ca acum să nu mai poată rosti aproape nici o vorbă.
Mi-aduc aminte că ultimele lui vorbe, cam nedeslușite, au fost: „ciorile, ciorile”, cuvinte pe care cu greu le-am înțeles, de aceea îl tot puneam să repete ce vrea să spună iar el se enerva când vedea că nu poate să pronunțe mai clar ceea ce avea în căpușorul lui. Mi-arăta doar cu privirea câmpurile de ciori ce înnegurau cerul, pe care le vedeam amândoi în acele zile de toamnă prin geamul salonului de spital, singura priveliște ce-o avea în fața lui.
Au trecut ani și vor mai trece încă, până ce mă voi petrece și eu, dar scenele descrise mai sus nu le pot uita, mai ales în nopțile de nesomn, când acestea îmi revin în minte.
Chiar în noaptea când Dumnezeu i-a luat graiul, m-am decis să-l anunț pe fratele meu, Vasile, care era în București în funcția de secretar general al Consiliului Superior al Agriculturii. Am luat legătura cu el prin telefon, deși îi scrisesem deja o scrisoare despre situația în care se afla copilul.
În ziua următoare convorbirii telefonice, doctorul de salon mi-a adus la cunoștință că mi se va pune la dispoziție un avion pentru a ne deplasa la București pentru a-l consulta pe copil doctori specialiști. Abia acum am putut primi această aprobare, prin minister, datorită fratelui meu, deși personal insistasem încă de la început.
Întrucât condițiile de deplasare cu avionul spre București erau nefavorabile, mi s-a pus la dispoziție o salvare și chiar în acea zi l-au urcat pe Valentin pe patul din salvare, iar eu am stat mai mult în picioare lângă el tot drumul până la București. Deoarece în salvare era o canistră cu benzină, eu abia mai respiram. Vomam și ce brumă mai aveam în stomac. Dar nu-mi păsa de mine. Important era că rezista Valentin și că în sufletul meu licărea acea rază de speranță ce mi-o puneam în medicii de la București, ce aveam să-i cunosc și aveau să mă cunoască și unde avea să se pecetluiască soarta și viața copilului meu ce nu-mi mai vorbea, ce nu se mai mișca, doar privirea și-o muta dintr-un loc în altul, iar dacă mă depărtam cumva de lângă el scotea niște vaiete neputincioase, zgomotoase, așa cum mai putea, semn că mă voia alături. Eram singura lui alinare în acele clipe de boală atât de grea ce-l cuprinsese pe bietul micuț.
În spital la Suceava trimisesem pe mama Terezia să-l însoțească câteva zile, întrucât deja începuse anul școlar, dar n-a fost chip să stea cu el, că a doua zi a trimis soacra după mine urgent văzând că tot timpul Valentin se agita, se văicărea și mă căuta mereu cu privirea.
Dar să revin la drumul meu spre București, parcurs cu mari greutăți, emoții și nerăbdare. În sfârșit, ajunsă la spitalul Colentina, am înmânat unui medic dosarul cu fișa lui medicală și cu un raport întocmit de medicii ce l-au tratat la Suceava și care nici nu mi-au permis măcar să îndrăznesc să le cer îngăduința de a-l trimite la alți specialiști mai suspuși, acest lucru fiind posibil doar prin intervenția fratelui meu în acest caz.
Cu Valentin în brațe, am fost condusă prima dată într-un salon mare a spitalului Colentina, unde era o mulțime de medici. Bănuiesc că avuseseră o ședință care abia se terminase. Cum m-au văzut, unii dintre ei mă întrebau cum de am putut sta cu copilul până a ajuns în starea în care era, aceștia presimțind chiar de la prima vedere că am ajuns prea târziu cu el. Le-am răspuns că odată coborâți din mașina care ne-a dus la spitalul din Suceava l-am dus pe picioarele lui și că sub privirile și grija medicilor din Suceava, prin tratamentul prescris de ei pe care l-a urmat în decurs de o lună, boala copilului s-a agravat ăână într-atât.
Rețin perfect că trimisă într-un alt salon medical, unde deja m-au luat în primire doi medici, probabil specialiștii visați de mine, au citit cu amănuntul raportul ce-l adusesem de la Suceava și, culmea, s-a citit cu voce tare nota de la sfârșitul raportului, care suna așa: „Nu suntem siguri că n-am greșit.”. eu le descriam cu lux de amănunte felul cum am observat că s-a declanșat boala, felul cum a fost tratat și felul cum a evoluat boala până în stadiul în care se găsea la acea dată. Eram de-acum familiarizată cu termenii medicali specifici bolii lui, cu denumirea medicamentelor ce i s-au dat, deși la prima vedere, în situația în care eram, păream cel din urmă om. Nimeni nu bănuia că sunt intelectuală, că pricep și eu ceva din explicațiile, din convorbirile și comentariile lor, de aceea cred că nu se fereau a discuta cazul lui Valentin și a face prezunții, chiar în prezența mea. Era un caz deosebit, un caz problemă și pentru ei, urmărit cu mult interes și de un grup de studenți practicanți împreună cu un doctor profesor, ce timp de aproape trei săptămâni veneau zilnic la capul lui și-și notau pe caiete felul cum evolua boala, fie din explicațiile date de mine, fie din felul în care se prezenta el pe tot parcursul etapei în care studenții își desfășurau practica, fie din fișa lui medicală. Din câte am constatat, era un subiect de studiu atât pentru studenții practicanți, cât și pentru doctorii cu experiență. Din nou i s-au făcut analize, dar și encefalograma, ceea ce la Suceava nu făcuse.
Îl duceam singură, deși abia mă mai puteam ține pe picioare. În sfârșit, după terminarea investigațiilor, am fost mutați la spitalul Doctor Marinescu. Trebuia să merg singură cu el în brațe aproximativ peste trei săptămâni, pentru a-i face citostatice la o distanță destul de mare de locul în care eram internați. Zilnic treceam printr-un parc cu el. Era toamnă, frunzele se așterneau într-un covor multicolor, căzând una câte una din copacii pe lângă care treceam. Peisajul din fața ochilor mei accentua starea de tristețe. Vedeam bolnavi plimbându-se prin parc, unii într-o stare de inconștiență, încât la o privire mai atentă asupra lor te apuca groaza.
N-aveam pe nimeni în ajutor. Uneori simțeam că nu mai pot să-l duc. Trupul i se îngreuna din ce în ce mai mult, sau îmi scădeau mie puterile și mi se părea doar. Cert este că-l trăgea treptat pământul către el.
Din cauza mulțimii de bolnavi internați în acea perioadă, nu mai erau locuri în saloane. Mi s-a repartizat un pat pe un culoar lângă o ușă de la intrarea într-un salon, astfel că nu aveam liniște deloc, nici zi, nici noapte.
În ultimele zile de ședere în spital, îl duceam în sala de reanimare, o sală foarte mare, unde erau întinși pe mese, conectați la aparate speciale, bărbați voinici, în puterea vârstei, care erau la un pas de moarte. Erau scene înfiorătoare. La vederea acestora nu-ți mai trebuia nimic. Însoțitorii nu aveau acces în această sală. Mie mi s-a permis să stau în câteva rânduri, întrucât am insistat foarte mult și probabil că le-am stârnit mila unor asistente, fiind și ele mame la rândul lor. Când mă vedeam cu micuțul meu aproape muribund și el printre acele semi-cadavre, mă gândeam că nu voi mai putea supraviețui mult nici eu.
Pe lângă toate acestea, erau și unele asistente foarte comode, care se purtau urât, atât cu mine cât și cu alții din jurul meu. Voiau mereu atenții din partea noastră, la care eu nu mai puteam face față. Banu nu prea aveam, deoarece noua casă în construcție ajunsese în acea toamnă în stadiul de a o acoperi cu tablă, ceea ce trebuia făcut imediat, pentru că se apropia cu pași repezi iarna cu frigul și zăpada.
Într-una din diminețile când asistenta din tură s-a apropiat de patul lui Valentin să-i pună termometrul pentru a-i lua temperatura, nu i-am permis să-l trezească, întrucât abia adormise după o noapte de zbucium, de nesomn și gemete. În mod cert, avea mari dureri. După ce s-a trezit, am rugat-o pe asistenta respectivă să-mi dea termometrul să-i iau eu temperatura, dar aceasta, înfuriată de dinainte că n-am lăsat-o când voia ea, n-a vrut nicicum, deși termometrul se afla la un pas de ea. Era nemaipomenit de nervoasă pentru că îndrăznisem să o deranjez. Atunci am izbucnit într-un plâns din care nu mă mai puteam opri.
N-aveam pe nimeni, acolo fiecare era cu necazul lui, iar copilul care-mi era atât de aproape sufletește, carne din carnea mea și sânge din sângele meu, era mai aproape de lumea umbrelor decât de mine.
Fratele meu venea foarte rar, căci avea preocupările lui în primul rând, iar în al doile rând avea încredere în medicii cu care vorbise, rugându-i pesemne să aibă grijă de noi. De două ori a venit, împreună cu cumnata mea, Sabina, dar ea, mai slabă din fire și mai sensibilă, nu putea rezista să vadă scenele ce le vedea. Am surprins-o plângând și după cum mi-a spus mai târziu, după o asemenea vizită nu era bună de nimic vreo câteva zile, până-și revenea. Vasile era și el deja bolnav cu inima și nici lui nu-i făceau bine scenele jalnice din spital. Boala pe care o avea a dus-o pe picioare timp de peste zece ani. Voia să o învingă, n-a acceptat să se pensioneze, cum îi recomandaseră medicii. Nu voia să creadă că la cei cinzeci și opt de ani aceată boală avea să-i fie fatală.
Numai cei cu suflet mare pot înțelege prin ce trece o mamă în situații asemănătoare celei ce mi s-a întâmplat mie. Boala lui Valentin se agrava văzând cu ochii. Speranța nu-mi mai era decât în Bunul Dumnezeu. În dimineața penultimei zile de spitalizare, m-a surprins medicul de salon stând în genunchi lângă patul lui, închinându-mă cu ochii plini de lacrimi. Din mimica acestuia am dedus încă o dată, dacă mai era nevoie, că deși nu voiam nicicum să cred, zilele puiului de om din fața mea îi erau numărate, că nu mai există speranță, nici cale de vindecare, deși medicul evita a mi-o spune prin cuvinte. Deveneam deci tot mai conștientă de faptul că-l voi pierde. În curând.
În noaptea care a urmat, m-am dus la medicul de gardă, căruia i-am spus că îmi dau perfect de bine seama de faptul că viața copilului meu se stinge, deși medicii nu-mi spun nimic, exprimându-mi dorința de a-l duce acasă înainte de-a muri, căci auzisem de la alții câte demersuri și câte cheltuieli trebuiesc făcute în cazul unui decedat dintr-un spital, și încă tocmai la o distanță atât de mare.
A doua zi a venit fratele meu la mine, în mod sigur anunțat de vreun medic cu care ținea legătura, făcându-i cunoscută dorința mea, spunându-i ce decizie luasem, fără să fi fost influențată de nimeni, doar de Bunul Dumnezeu și de starea în care se afla copilul. La auzul acestor vorbe, fratele Vasile mi-a spus că și el s-a gândit la fel, dar n-a avut curajul să mi-o spună, pentru a nu-mi spulbera și ultima fărâmă de speranță în însănătoșirea lui. Vedea și el bine că va muri și vorbise și cu medicii în acest sens, care-i spuseseră că o eventuală operație nu și-ar mai avea rostul. Venise prea târziu la București.
Totuși, nu voiam să cred că odată scos din spital urma să aștept ceasul dispariției lui din această lume. Cel mai greu moment al meu a fost atunci când am fost pusă în situația de a semna formele de ieșire din spital la cerința mea, ceea ce însemna spulberarea oricărei speranțe de însănătoșire. Prin semnătura mea îi degrevam cumva și pe medici de orice răspundere.
Între timp i-am telefonat și lui Ștefan decizia mea. Cu prima ocazie a venit la București, pentru a mă sprijini, atât psihic, cât și în timpul deplasării spre casă.
În ultimele zile din spital, Valentin a supraviețuit cu o sondă în nas, prin care eu îl alimentam, deoarece îi paralizase și nervul de glutiție. Nu putea înghiți nimic și eu tot mai voiam să-l mențin în viață.
În sfârșit, odată venit Ștefan și cu toate formele de ieșire din spital puse la punct, fratele meu Vasile ne-a dus până la gară cu mașina personală. Până la gară, Valentin a avut mai multe crize. I se oprea pentru un timp și respirația. Ajunși în gară, și-a revenit după ce i-am deznodat sonda, pe care, din neștiință, i-o înnodasem.
Ajunși în tren, alte necazuri. Era o aglomerație de nu te puteai mișca, iar eu cu el în brațe trebuia să înaintez prin mulțimea de pe culoar. Vagonul de dormit pentru care aveam și bilet s-a eliberat după mai mult de două ore, când controlorul m-a anunțat că s-a eliberat vagonul de dormit, am înaintat din nou cu greu printre călători, până ce, în sfârșit, am ajuns la vagonul de dormit. L-am urcat într-un pat supraetajat, unicul pat care era liber. Am stat lângă el fără să închid un ochi. N-aveam cum. Îi urmăream fiecare suflu și fiecare mișcare a ochișorilor. Doar de atâta mai era în stare.
Ajunși acasă, am putut să-mi împărtășesc durerea și cu socrii mei, care îl iubeau și ei nespus de mult pe Valentin. Cred că soacrei mele de la atâta supărare i s-a tras boala de care a și murit după câțiva ani. În ultimele lui clipe de viață, printre alte persoane care au venit să-l vadă a fost și colegul meu Mihăilă Constantin, care-l iubea mult. L-a strigat și i-am spus: „- Valentin, uite cine a venit să te vadă, domnul Mihăilă!” Atunci mi-am dat seama că încă mai era conștient, căci la auzul vorbelor mele, o lacrimă i s-a prelins pe obrăjor. Așa a reacționat. Doar atât.
Poate colegul meu era pe la biserică pe drumul înspre casă, când Valentin al meu și-a dat duhul. Când a închis ochii pentru totdeauna, eu am lipsit de la capul lui. M-au scos din cameră rudele ce le chemasem pentru a mă ajuta în asemenea împrejurări: sora Panorica, tanti Cornelia, nașa noastră și mama vitregă, Ghența, care veniseră pentru a mă ajuta în asemenea împrejurări. Ele erau încredințate că din cauza mea nu putea muri. Se chinuia și gemea prelung, semn că avea mari dureri.
Valentin a murit într-o zi de miercuri, 27 octombrie, a anului 1971, a doua zi după ce venisem de la București, înspre seară.
A venit multă lume să-l vadă întins pe masă. Poate și din curiozitate, căci era un caz rar întâlnit să moară un copilaș la cei patru ani și jumătate ai lui, căci aproape cinci anișori avea.
Au venit elevi de la școală, mai ales cei pe care-i învățam eu. Au fost alături de mine și și colegele și colegii mei, dar cel mai impresionant moment a fost atunci când au intrat în casă educatoarele împreună cu micuții colegi de la grădiniță, care i-au dus o coroană. Se uitau lung la el și nu înțelegeau încă de ce Valentin nu le mai surâde, de ce nu le mai răspunde, de ce nu se mai uită la ei și mai ales, de ce nu se mai trezește din somnul cel adânc.