Copiii

Astfel că în 17 martie 1966 mi s-a împlinit și acest vis, apărând pe lume, spre bucuria mea și a întregii familii, Camelia Otilia. Cel de-al doilea nume l-am pus la dorința mamei Terezia. Camelia a fost deci prima mare bucurie în casa noastră, când și socrii erau sănătoși, grijulii și dornici de a crește frumos prima lor nepoțică. Era în atenția noastră, a tuturor celor din familie. Pe parcursul anilor, grija noastră față de ea ne-a fost răsplătită, întrucât a fost o elevă foarte silitoare și prin strădaniile ei am avut și noi mari satisfacții. Nu se dezlipea de cărți, stătea în colțișorul ei preferat cu cartea în mână dacă o lăsai de dimineața până noaptea târziu.

O altă mare plăcere a ei erau filmele de la televizor. În zilele libere de la școală nu-i scăpa nici unul. Chiar până în clasa a V-a fiind, le înțelegea, nu mai zic după ce a trecut la ciclul gimnazial, dar nici pregătirea școlară nu o neglija. Era ambițioasă, iar dacă se întâmpla că vreo colegă lua cumva vreo notă mai mare decât ea, plângea și nici nu voia să mănânce de supărare în ziua aceea.

Pe lângă altele, ea ne-a făcut și multe alte bucurii. Astfel, în urma concursului de admitere la liceul pedagogic a fost a treia pe listă, iar la facultate a paisprezecea din cele peste șaizeci de concurente reușite din seria ei, aceasta fără pregătire specială cu profesori particulari, doar cu munca ei. A luat mențiune specială la olimpiada pe țară la limba română în clasa a X-a, ceea ce e consemnat și în revista „Limba și literatura română” numărul 3 din anul 1982.

Nu-i plăcea să facă vizite colegelor ei și nici să fie vizitată. În acest sens, a fost invers proporțională cu sora ei Antonela, căreia îi plăcea foarte mult să se ducă la colege sau prin alte locuri, uneori chiar fără să știu eu.

După un an și două luni de la nașterea Cameliei, în 15 mai 1967 a venit pe lume și Valentin, nume preferat tot de mama Terezia, ceea ce a făcut ca bucuria noastră să fie deplină.

Văzând că se apropie a doua naștere și-mi va fi greu să dau examenul de stat cu doi copii mici, n-am vrut să-l mai amân și cu două luni înainte de a naște am susținut examenul de stat pe care l-am luat, dar nu cu notele ce mi le-aș fi dorit.

Dacă am fost vreodată fericită în viața mea? Da! Am fost cea mai fericită atunci când cei doi copii, Camelia și Valentin, îmi surâdeau, când îmi întindeau brațele la venirea mea de la școală, când îi vedeam cum cresc, cum se străduiau după puterile lor să ne facă fericiți și reușeau din plin acest lucru.

Odată veniți pe lume cei doi copii, noi, cei din familie, eram în al nouălea cer și albumele lor cu fotografii dovedesc acest lucru. Ne umpleau casa de bucurie și nu cred că există fericire mai mare într-o familie decât existența copiilor. Serbările date de ei după puterile lor, șotiile lor, ne aduceau zâmbetul pe buze și oricât am fi fost de ocupați, le lăsam pe toate la o parte și atenția noastră era îndreptată în primul rând spre ei.

Îi luam uneori la școală, chiar la vârsta grădiniței. N-avea încă patru ani când s-a întâmplat ca pe Valentin să-l ia un copil în săniuță, iar pe la jumătatea dealului, copilul a sărit din sanie, lăsându-l singur pe Valentin, care a ajuns într-un huci unde s-a lovit, Dumnezeu știe cum, speriindu-se destul de rău în același timp.