Știu că după nuntă socrii au dat din banii câștigați datoriile pe care le aveau pentru pregătirile în vederea nuntii, așa că noi, proaspeții căsătoriți, am rămas cu banii care au valorat un acordeon mic și o fustă de stofă muștar, ce-o potrivisem la jacheta ce-o aveam, tot muștar.
În zilele ce-au urmat după nuntă Ștefan a trebuit să meargă la serviciu, ca secretar de Sfat Popular la primăria din Stupca. Eu, care figuram ca învățătoare în satul Berchișești, voiam să mă transfer numaidecât în Stupca, să fiu în aceeași localitate cu el, dar nu mi s-a aprobat transferul de către inspectoratul școlar. Implicându-se mătușa și nașa noastră Cornelia, care era inspectoare de limba franceză, eu am fost transferată la Capu Codrului, începând cu 15 septembrie 1959, ceea ce însemna că urma să locuiesc în casa socrilor mei.
Ni s-a pus la dispoziție un dormitor, dar cu bucătăria eram împreună. Astfel am stat timp de treisprezece ani, până în toamna anului 1972, când ne-am mutat în noua noastră casă.
În ziua în care ne-am luat bagajul de-am venit în casa nouă, soacra Terezia, mama, cum îi spuneam cu toții, a plâns după noi. Și eu aveam lacrimi în ochi, întrucât m-am înțeles foarte bine cu socrii. Am împărțit cu ei multe bucurii, dar nici necazurile nu ne-au ocolit. Știu că odată intrată în noua casă eram agreata familiei. Era voie bună în casă și mă străduiam să întrețin această atmosferă plăcută prin felul meu de a vorbi cu socrii, de a-i respecta și prin comportamentul meu în general.
Veneam de la școală cu inima deschisă iar pe socri îi găseam totdeauna dispuși, cu chef de vorbă, cu masa pregătită. În această familie nu am auzit niciodată înjurături, nici certuri, doar mici incidente neprevăzute, inerente în viața fiecărei familii. Dacă ei se purtau frumos cu mine, cum aș fi putut să le răsplătesc altfel decât purtându-mă și eu cu ei la fel?
În primii doi ani Ștefan venea o dată pe săptămână acasă, sâmbăta, iar luni dimineața pleca din nou. I-a fost destul de greu cu naveta saptamânală Capu Codrului – Stupca cu bicicleta, iar pe timpul iernii chiar pe jos, iar după mai multe încercări, în al treilea an al căsniciei noastre a reușit să-și găsească servici în Gura Humorului, unde pleca dimineața și venea spre seară.
Am trăit ani frumoși. Nu ne lipsea nimic. Socrul funcționa ca învățător la școala Olărești, cu centrul în Păltinoasa. Dețineau aproape trei hectare de pământ, pe care îl lucrau singuri. Când puteam îi ajutam și eu, dar mai mult aveam grijă de casă și făceam treburile în absența lor.
Erau oameni harnici, iar produsele obținute, precum și cele trei salarii, al lui tata, al lui Ștefan și al meu, ne îndestulau casa. Nu eram separați cu mâncarea, puteam ușor să strângem bani, întrucât din salariile noastre cumpăram numai alimentele strict necesare, în special zahăr și ulei. În fiecare an creșteam unul sau doi porci și țineam câte una și chiar două vaci. Aveam lapte suficient și chiar vindeam, iar vițeii îi tăiam pentru consumul familiei. Astfel am putut strânge bani și am reușit să ne cumpărăm o mașină DACIA 1100 din prima serie de fabricație de la Pitești, din anul 1969. Ne înscrisesem cu trei ani înainte pe o listă, după ce am depus banii pentru a cumpăra o mașină marca RENAULT, dar între timp s-a sistat aducerea acestor mașini din Franța, însă cu piese de la RENAULT se fabricau de-acum în țara noastră.
Cu soțul meu am reușit să colind mai multe locuri de pe hartă: în Germania am mers cu el în mai multe orașe: Hamburg, Gaggenau, deși pe vremea aceea era foarte dificil să obții viză turistică pentru străinătate. Toate le admiram ca într-un film, deși eram prezenți în acele locuri vizitate de o mulțime de turiști. Nu simțeam acea căldură sufletească ce o aveam în țara noastră și mai ales în satul nostru, în casa noastră. În țară, cu mașina, am vizitat multe puncte de atracție turistică. Am fost în câteva stațiuni: Herculane, Borsec, Sângeorz, la mare, dar oriunde am fi mers, tot acasă ne era mai drag și cred că asta o simte orișicine. Ștefan avea o vorbă: „Nicăieri nu-i mai bine ca acasă la tine.” și avea mare dreptate.
Ștefan conducea cu multă atenție și nu ni s-a întâmplat niciodată să avem vreun accident, în cei peste treizeci de ani de când aveam această mașină.
Duminica și în sărbători îi vizitam pe părinții din Ilișești cât au fost în viață, care se bucurau mult de prezența noastră. Uneori mergeam la mănăstirile din nordul Moldovei și nu numai o dată, ci de mai multe ori, însoțiți de unii prieteni care n-aveau mașină pe vremea aceea, dar mergeam și prin alte locuri din țară.
În zilele ce-au urmat după nuntă Ștefan a trebuit să meargă la serviciu, ca secretar de Sfat Popular la primăria din Stupca. Eu, care figuram ca învățătoare în satul Berchișești, voiam să mă transfer numaidecât în Stupca, să fiu în aceeași localitate cu el, dar nu mi s-a aprobat transferul de către inspectoratul școlar. Implicându-se mătușa și nașa noastră Cornelia, care era inspectoare de limba franceză, eu am fost transferată la Capu Codrului, începând cu 15 septembrie 1959, ceea ce însemna că urma să locuiesc în casa socrilor mei.
Ni s-a pus la dispoziție un dormitor, dar cu bucătăria eram împreună. Astfel am stat timp de treisprezece ani, până în toamna anului 1972, când ne-am mutat în noua noastră casă.
În ziua în care ne-am luat bagajul de-am venit în casa nouă, soacra Terezia, mama, cum îi spuneam cu toții, a plâns după noi. Și eu aveam lacrimi în ochi, întrucât m-am înțeles foarte bine cu socrii. Am împărțit cu ei multe bucurii, dar nici necazurile nu ne-au ocolit. Știu că odată intrată în noua casă eram agreata familiei. Era voie bună în casă și mă străduiam să întrețin această atmosferă plăcută prin felul meu de a vorbi cu socrii, de a-i respecta și prin comportamentul meu în general.
Veneam de la școală cu inima deschisă iar pe socri îi găseam totdeauna dispuși, cu chef de vorbă, cu masa pregătită. În această familie nu am auzit niciodată înjurături, nici certuri, doar mici incidente neprevăzute, inerente în viața fiecărei familii. Dacă ei se purtau frumos cu mine, cum aș fi putut să le răsplătesc altfel decât purtându-mă și eu cu ei la fel?
În primii doi ani Ștefan venea o dată pe săptămână acasă, sâmbăta, iar luni dimineața pleca din nou. I-a fost destul de greu cu naveta saptamânală Capu Codrului – Stupca cu bicicleta, iar pe timpul iernii chiar pe jos, iar după mai multe încercări, în al treilea an al căsniciei noastre a reușit să-și găsească servici în Gura Humorului, unde pleca dimineața și venea spre seară.
Am trăit ani frumoși. Nu ne lipsea nimic. Socrul funcționa ca învățător la școala Olărești, cu centrul în Păltinoasa. Dețineau aproape trei hectare de pământ, pe care îl lucrau singuri. Când puteam îi ajutam și eu, dar mai mult aveam grijă de casă și făceam treburile în absența lor.
Erau oameni harnici, iar produsele obținute, precum și cele trei salarii, al lui tata, al lui Ștefan și al meu, ne îndestulau casa. Nu eram separați cu mâncarea, puteam ușor să strângem bani, întrucât din salariile noastre cumpăram numai alimentele strict necesare, în special zahăr și ulei. În fiecare an creșteam unul sau doi porci și țineam câte una și chiar două vaci. Aveam lapte suficient și chiar vindeam, iar vițeii îi tăiam pentru consumul familiei. Astfel am putut strânge bani și am reușit să ne cumpărăm o mașină DACIA 1100 din prima serie de fabricație de la Pitești, din anul 1969. Ne înscrisesem cu trei ani înainte pe o listă, după ce am depus banii pentru a cumpăra o mașină marca RENAULT, dar între timp s-a sistat aducerea acestor mașini din Franța, însă cu piese de la RENAULT se fabricau de-acum în țara noastră.
Cu soțul meu am reușit să colind mai multe locuri de pe hartă: în Germania am mers cu el în mai multe orașe: Hamburg, Gaggenau, deși pe vremea aceea era foarte dificil să obții viză turistică pentru străinătate. Toate le admiram ca într-un film, deși eram prezenți în acele locuri vizitate de o mulțime de turiști. Nu simțeam acea căldură sufletească ce o aveam în țara noastră și mai ales în satul nostru, în casa noastră. În țară, cu mașina, am vizitat multe puncte de atracție turistică. Am fost în câteva stațiuni: Herculane, Borsec, Sângeorz, la mare, dar oriunde am fi mers, tot acasă ne era mai drag și cred că asta o simte orișicine. Ștefan avea o vorbă: „Nicăieri nu-i mai bine ca acasă la tine.” și avea mare dreptate.
Ștefan conducea cu multă atenție și nu ni s-a întâmplat niciodată să avem vreun accident, în cei peste treizeci de ani de când aveam această mașină.
Duminica și în sărbători îi vizitam pe părinții din Ilișești cât au fost în viață, care se bucurau mult de prezența noastră. Uneori mergeam la mănăstirile din nordul Moldovei și nu numai o dată, ci de mai multe ori, însoțiți de unii prieteni care n-aveau mașină pe vremea aceea, dar mergeam și prin alte locuri din țară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu