Dascalita

Încă de la început mi-am îndrăgit mult profesia. Primii mei elevi erau în clasa a III-a, cu opt ani mai mici ca mine.

În afara orelor de curs făceam des vizite la domiciliile elevilor, așa că în scurt timp am reușit să cunosc nu numai elevii, ci și oamenii satului, cu care mă înțelegeam foarte bine și care mă respectau, iar la rândul meu îi respectam și eu, așa cum trebuie să fie un cadru didactic.
Trebuie nu numai tu să fii respectat, ci tu însuți la rândul tău să respecți, chiar și pe elevii ce-i ai în primire. Am cunoscut colegi care apostrofau elevii cu cuvinte greu de suportat de către cei cărora li se adresau. Ce să mai înțeleagă elevii în asemenea cazuri? Ei ne imită pe noi și atunci, ce putem să mai așteptăm de la ei?
O mare parte din timpul nostru liber îl acordam activității culturale. Pregăteam și prezentam serbări nu numai cu elevii, ci și cu tinerii din sat. Pentru acesta trebuia să mergem aproape seară de seară la căminul cultural, unde făceam repetiții. Eram dirijoare de cor și reușisem să-i învăț pe tinerii coriști unele din cântecele ce le știam de la Școala Pedagogică, pe două și chiar pe trei voci.
Un rol important în cadrul activității culturale îl aveau programele prezentate de brigăzile artistice de agitație, mijloc principal de a critica lipsurile existente în comună în diferite domenii, precum și de îndreptare a cazurilor criticate.
Textele adecvate pentru brigăzi artistice se găseau cu greu, iar cele existente nu corespundeau situației din satul Berchișești, din această cauză ne străduiam noi, cadrele didactice, să compunem versuri despre unele lipsuri existente în sat, pentru a putea fi reprezentate pe scena căminului cultural.
La solicitarea directoarei școlii, Purcărea Elena, ce era în același timp și directoare de cămin cultural, am încercat să compun și eu versuri speciale pentru brigada artistică. Am surprins câteva cazuri nelalocul lor și fără a mă gândi câtuși de puțin că ar putea avea repercusiuni asupra mea, am criticat chiar pe secretarul de partid al organizației de bază din satul în care funcționam ca învățătoare. De profesie era veterinar. Umbla de multe ori în stare de ebrietate și vizitase unele femei ce erau văduve, printre care și o vecină de-a mea, Stolnițchi Maricuța, care venea uneori la noi și ne povestea cum că, deși el insista, ea nu-l primea în casă. Astfel că, într-o seară, i-am ticluit câteva versuri ce au fost prezentate la una din serbările date pe scena căminului cultural. Erau sub formă de întrebare, pentru a atrage și mai mult atenția spectatorilor, implicându-i într-un fel și pe ei, care trebuiau să ghicească despre cine era vorba. Cel ce răspundea, însă, era pregătit dinainte, pentru a nu avea vreo surpriză. Astfel au fost recitate versurile:
„Dumneavoastră n-ați aflat
Că-ntr-o seară s-a-ntâmplat
C-un nepoftit a intrat
La o nevastă din sat?
Nevasta când l-a văzut
Din casă a dispărut
Ca s-anunțe prin vecini
Cum că are musafiri.
Vecinii în ajutor
Merg să vadă ce odor.
El, bietul, nedumerit,
S-a culcat și-a adormit
Pe-o movilă de gunoi,
Învelit c-un măturoi.
Cine e? Ghiciți și voi!”
Pe acea vreme erau obligați cetățenii din sate să încheie contracte pentru a vinde statului viței și porci la un preț convenabil statului. Nu era ușor pentru bieții țărani să crească animalele contractate în lunile prevăzute în acel contract, care trebuiau să ajungă la o anumită greutate. Tot noi, cadrele didactice, umblam prin sat pentru a-i lămuri pe cetățeni să încheie asemenea contracte cu statul. Unii oameni motivau că nu pot avea vitele gestante, întrucât taurii de la grajdiul comunal nu puteau fi puși totdeauna la dispoziția celor interesați, din cauza neglijenței celor ce-i aveau în primire. Am surprins și acest aspect în versuri:
„Nu departe de la Sfat
Mai avem de vizitat
Înc-o nouă locuință,
Oameni cu bună credință.
Harnici sunt la slujba lor,
Cresc tauri pentru popor.
C-o vacă dacă te duci
Nu știi-ncotro s-o apuci.
Curtea nu-i deloc murdară.
Curat-a fost astă-vară.
Eu tot strig să ias-afară,
Dar ei nici de pomeneală.
Când ajung mai lângă șură,
Îl aud cum mă și-njură.
-Leagă vaca de țăruș
Și-așteaptă, că vin acuș!
Cum n-aș aștepta, vecine,
Dac-aș ști că el mai vine.
Tot cu gând că vine-acuș,
Rupe vaca cel țăruș,
Și mi-o ia la goană, frate,
S-o ajung nu se mai poate.
După vacă cum fugeam,
Îl zăresc la Sfat pe geam.
El cu vorba s-a luat
Și de vacă a uitat.
Așa-i obiceiu-aici
Cu unii oameni cu servici.
Iac-acum m-am deșteptat
De ce nu-s viței în sat.”
Eram membră în Organizația Tinerilor Comuniști, adică UTC, în cadrul căreia, cel puțin o dată pe lună, trebuia să se țină ședință. Mai eram și propagandistă UTC și tot lunar trebuia să mai mobilizăm o dată tinerii din sat, ca să le țin lecțiile programate de la raionul UTC, unde mergeam la instruire în acest sens, din două în două luni. Lecțiile trebuiau pregătite din timp, făceam conspecte și țineam evidența tinerilor înscriși. Toate aceste documente erau controlate de către un instructor, fie de la raionul UTC, fie de la regiune. La instruirile propagandiștilor lipseam de la clasă câte două zile. Vara se organizau cursuri cu propagandiștii, cu o durată de două săptămâni, în orașele Câmpulung, Fălticeni, Suceava și Botoșani. Îmi plăcea la aceste cursuri. Ni se predau lecții, țineam seminarii, luam calificative, iar în unele seri participam la reuniuni tovărășești la care ne mai și distram. Deci, ca propagandistă, aveam ocazia să mai ieșim din sat, să mai cunoaștem și alți oameni, în alt mediu. Uneori mai mergeam și la câte-un spectacol, la câte-o reuniune tovărășească unde dansam sau la câte-un film. În sat nu aș fi avut această ocazie.
Tot o dată pe lună se ținea învățământul ideologic de partid la Gura Humorului. Acolo nu trebuia să ne prezentăm oricum. Era obligatoriu ca lecțiile ni le predau diferite cadre de partid să ni le însușim. De cele mai multe ori ni se indicau doar titluri și ne dictau materialul bibliografic ce trebuia să-l studiem. La sfârșitul anului de învățământ ideologic primeam câte un calificativ. Iarna mergeam cu sania la Gura Humorului. Odată mi-a fost atât de frig că mi-au degerat mâinile și picioarele. Iată doar câteva dintre preocupările ce le avea un cadru didactic până la Revoluția din decembrie, 1989. În afară de munca la catedră, în plus, trebuia să ducem la îndeplinire cu elevii și planul economic, care consta în a da la stat o anumită cantitate de materiale refolosibile: sticle, borcane, cârpe, maculatură, măcieșe culese de elevii pe care îi aveam în primire.
Toamna târziu, de multe ori chiar pe ploi și pe ninsoare, dam ajutor membrilor cooperatori care nu voiau să lucreze la cules, deoarece ei primeau produse foarte puține și restul mergea la stat.