Dascalita

Încă de la început mi-am îndrăgit mult profesia. Primii mei elevi erau în clasa a III-a, cu opt ani mai mici ca mine.

În afara orelor de curs făceam des vizite la domiciliile elevilor, așa că în scurt timp am reușit să cunosc nu numai elevii, ci și oamenii satului, cu care mă înțelegeam foarte bine și care mă respectau, iar la rândul meu îi respectam și eu, așa cum trebuie să fie un cadru didactic.
Trebuie nu numai tu să fii respectat, ci tu însuți la rândul tău să respecți, chiar și pe elevii ce-i ai în primire. Am cunoscut colegi care apostrofau elevii cu cuvinte greu de suportat de către cei cărora li se adresau. Ce să mai înțeleagă elevii în asemenea cazuri? Ei ne imită pe noi și atunci, ce putem să mai așteptăm de la ei?
O mare parte din timpul nostru liber îl acordam activității culturale. Pregăteam și prezentam serbări nu numai cu elevii, ci și cu tinerii din sat. Pentru acesta trebuia să mergem aproape seară de seară la căminul cultural, unde făceam repetiții. Eram dirijoare de cor și reușisem să-i învăț pe tinerii coriști unele din cântecele ce le știam de la Școala Pedagogică, pe două și chiar pe trei voci.
Un rol important în cadrul activității culturale îl aveau programele prezentate de brigăzile artistice de agitație, mijloc principal de a critica lipsurile existente în comună în diferite domenii, precum și de îndreptare a cazurilor criticate.
Textele adecvate pentru brigăzi artistice se găseau cu greu, iar cele existente nu corespundeau situației din satul Berchișești, din această cauză ne străduiam noi, cadrele didactice, să compunem versuri despre unele lipsuri existente în sat, pentru a putea fi reprezentate pe scena căminului cultural.
La solicitarea directoarei școlii, Purcărea Elena, ce era în același timp și directoare de cămin cultural, am încercat să compun și eu versuri speciale pentru brigada artistică. Am surprins câteva cazuri nelalocul lor și fără a mă gândi câtuși de puțin că ar putea avea repercusiuni asupra mea, am criticat chiar pe secretarul de partid al organizației de bază din satul în care funcționam ca învățătoare. De profesie era veterinar. Umbla de multe ori în stare de ebrietate și vizitase unele femei ce erau văduve, printre care și o vecină de-a mea, Stolnițchi Maricuța, care venea uneori la noi și ne povestea cum că, deși el insista, ea nu-l primea în casă. Astfel că, într-o seară, i-am ticluit câteva versuri ce au fost prezentate la una din serbările date pe scena căminului cultural. Erau sub formă de întrebare, pentru a atrage și mai mult atenția spectatorilor, implicându-i într-un fel și pe ei, care trebuiau să ghicească despre cine era vorba. Cel ce răspundea, însă, era pregătit dinainte, pentru a nu avea vreo surpriză. Astfel au fost recitate versurile:
„Dumneavoastră n-ați aflat
Că-ntr-o seară s-a-ntâmplat
C-un nepoftit a intrat
La o nevastă din sat?
Nevasta când l-a văzut
Din casă a dispărut
Ca s-anunțe prin vecini
Cum că are musafiri.
Vecinii în ajutor
Merg să vadă ce odor.
El, bietul, nedumerit,
S-a culcat și-a adormit
Pe-o movilă de gunoi,
Învelit c-un măturoi.
Cine e? Ghiciți și voi!”
Pe acea vreme erau obligați cetățenii din sate să încheie contracte pentru a vinde statului viței și porci la un preț convenabil statului. Nu era ușor pentru bieții țărani să crească animalele contractate în lunile prevăzute în acel contract, care trebuiau să ajungă la o anumită greutate. Tot noi, cadrele didactice, umblam prin sat pentru a-i lămuri pe cetățeni să încheie asemenea contracte cu statul. Unii oameni motivau că nu pot avea vitele gestante, întrucât taurii de la grajdiul comunal nu puteau fi puși totdeauna la dispoziția celor interesați, din cauza neglijenței celor ce-i aveau în primire. Am surprins și acest aspect în versuri:
„Nu departe de la Sfat
Mai avem de vizitat
Înc-o nouă locuință,
Oameni cu bună credință.
Harnici sunt la slujba lor,
Cresc tauri pentru popor.
C-o vacă dacă te duci
Nu știi-ncotro s-o apuci.
Curtea nu-i deloc murdară.
Curat-a fost astă-vară.
Eu tot strig să ias-afară,
Dar ei nici de pomeneală.
Când ajung mai lângă șură,
Îl aud cum mă și-njură.
-Leagă vaca de țăruș
Și-așteaptă, că vin acuș!
Cum n-aș aștepta, vecine,
Dac-aș ști că el mai vine.
Tot cu gând că vine-acuș,
Rupe vaca cel țăruș,
Și mi-o ia la goană, frate,
S-o ajung nu se mai poate.
După vacă cum fugeam,
Îl zăresc la Sfat pe geam.
El cu vorba s-a luat
Și de vacă a uitat.
Așa-i obiceiu-aici
Cu unii oameni cu servici.
Iac-acum m-am deșteptat
De ce nu-s viței în sat.”
Eram membră în Organizația Tinerilor Comuniști, adică UTC, în cadrul căreia, cel puțin o dată pe lună, trebuia să se țină ședință. Mai eram și propagandistă UTC și tot lunar trebuia să mai mobilizăm o dată tinerii din sat, ca să le țin lecțiile programate de la raionul UTC, unde mergeam la instruire în acest sens, din două în două luni. Lecțiile trebuiau pregătite din timp, făceam conspecte și țineam evidența tinerilor înscriși. Toate aceste documente erau controlate de către un instructor, fie de la raionul UTC, fie de la regiune. La instruirile propagandiștilor lipseam de la clasă câte două zile. Vara se organizau cursuri cu propagandiștii, cu o durată de două săptămâni, în orașele Câmpulung, Fălticeni, Suceava și Botoșani. Îmi plăcea la aceste cursuri. Ni se predau lecții, țineam seminarii, luam calificative, iar în unele seri participam la reuniuni tovărășești la care ne mai și distram. Deci, ca propagandistă, aveam ocazia să mai ieșim din sat, să mai cunoaștem și alți oameni, în alt mediu. Uneori mai mergeam și la câte-un spectacol, la câte-o reuniune tovărășească unde dansam sau la câte-un film. În sat nu aș fi avut această ocazie.
Tot o dată pe lună se ținea învățământul ideologic de partid la Gura Humorului. Acolo nu trebuia să ne prezentăm oricum. Era obligatoriu ca lecțiile ni le predau diferite cadre de partid să ni le însușim. De cele mai multe ori ni se indicau doar titluri și ne dictau materialul bibliografic ce trebuia să-l studiem. La sfârșitul anului de învățământ ideologic primeam câte un calificativ. Iarna mergeam cu sania la Gura Humorului. Odată mi-a fost atât de frig că mi-au degerat mâinile și picioarele. Iată doar câteva dintre preocupările ce le avea un cadru didactic până la Revoluția din decembrie, 1989. În afară de munca la catedră, în plus, trebuia să ducem la îndeplinire cu elevii și planul economic, care consta în a da la stat o anumită cantitate de materiale refolosibile: sticle, borcane, cârpe, maculatură, măcieșe culese de elevii pe care îi aveam în primire.
Toamna târziu, de multe ori chiar pe ploi și pe ninsoare, dam ajutor membrilor cooperatori care nu voiau să lucreze la cules, deoarece ei primeau produse foarte puține și restul mergea la stat.

Lelita Ruxanda, gazda mea

Dar să revin la viața mea la noua gazdă. Încă din primele zile o vedeam mereu tristă, iar eu, prin dispoziția mea din acei ani ai tinereții, prin felul meu de a fi și prin bunăvoința ce o aveam de a o înveseli, mă străduiam să o abat de la gândurile negre. În această intenție mi-am cumpărat din primul meu salar un patefon, iar seara și în zilele de sărbătoare învioram atmosfera casei punând discurile ce le aveam, precum și unele împrumutate.

Cântecul „Busuioc floare cătată” o făcea pe gazdă totdeauna să plângă. Printre lacrimile ce le vărsa se descărca parcă de povara unei triste amintiri care persista în sufletul ei.

Vestea neașteptată a morții soțului ei în spitalul din Câmpulung, o neliniștea tot mai mult. Munciseră amândoi, își duraseră o căsuță, creșteau un copil, până într-o bună zi, când fratele mai mare al soțului ei l-a lovit pe acesta cu o sapă, se pare că la cap, ceea ce i-a provocat moartea după spusele ei. Pricina era o fâșie de pământ din spatele casei, lată cam de un metru și lungă cât lungimea casei. Pe aceasta nu o puteau împărți.

Nu se putea împăca nicicum cu gândul morții soțului ei. Cum a putut face așa ceva fratele lui mai mare ce își avea casa în imediata ei apropiere? Trebuia să-și ducă viața lângă acest dușman de moarte al ei și al familiei ei. Cel ce a rămas în viață n-a primit nici o pedeapsă pe cale jurudică. L-a pedepsit, însă, Dumnezeu, care nu l-a ținut prea mult în viață. Pentru a-și face dreptate, Ruxandei îi trebuiau martori, pe care nu-i avea, avocați și cheltuieli la care nu putea face față. Jelindu-l întruna pe soțul mort, s-a resemnat într-o zi. A încercat și nu doar a încercat, a și reușit să ducă ea singură greul gospodăriei, transferând asupra ei treburile bărbătești.

Era mai mult plecată de-acasă și de cele mai multe ori grija casei și a fetiței de zece ani rămâneau în seama mea, căci m-am oferit de la început să o ajut. Astfel, în cei patru ani de ședere la această femeie, cu o întrerupere de patru luni, am făcut multe economii din micul meu salar, întrucât aveam pe mâna mea lapte, ouă și alte alimente, toate pe gratis.

Începusem să-mi cumpăr unele lucruri pentru atunci când mă voi căsători, covoare, plapome, perini, deoarece de-acasă era slabă nădejde, ținând cont că lelița și-a măritat două fete de la noi, Aurica și Oltea, care veniseră din București, plus Panorica, sora mea dreaptă, cărora a trebuit să le dea tata zestre.

După aproape trei luni de la această gazdă, un eveniment tragic m-a determinat să mă mut la altă gazdă în ultimele patru luni al celui de-al treilea an de ședere.

Până într-o bună zi a lunii martie a anului 1958, toate decurgeau în mod normal, fiecare cu preocupările noastre. Într-o duminică, însă, gazda mea, venind spre seară de la vot, unde s-a întâlnit, după câte mi-a spus, cu prietenii soțului ei și cu soțiile acestora, ce obișnuiau ca într-o asemenea zi să mai petreacă împreună, simțind mai mult ca oricând în aceste împrejurări singurătatea, lipsa soțului ei ce era foarte distractiv, după cum ni-l descria și de care și-au amintit cu toții în acea zi, sau poate și din alte motive, pe care numai medicii și bunul Dumnezeu le știau, a început să i se tulbure mintea sub ochii mei.

Dacă duminică seara am mai putut discuta cu ea, spunându-mi cu tristețe în glas cele întâmplate la vot, în noaptea de duminică spre luni n-a dormit deloc, iar pe la ora patru dimineța m-a trezit. Era îmbrăcată în costum național, cele mai frumoase haine de sărbătoare, spunându-mi că s-a hotărât să plece așa, pe întuneric cum era, la mănăstirea cea mai apropiată, Slatina, pentru a plăti slujbe și a se ruga lui Dumnezeu să cadă păcatul pe toți cei care i-au făcut ei rău. Bineînțeles că am rămas surprinsă de această hotărâre neașteptată și-am insistat să nu se ducă, mai ales că era atât de întuneric încă, fiind la începutul lunii martie. Am intervenit în fel și chip să nu plece, dar susținea morțiș că trebuie să facă acest lucru numaidecât. Atunci, pentru prima dată în cei trei ani de când am cunoscut-o și conviețuiam cu ea, s-a supărat foc pe mine, zicându-mi că n-o aprob pentru că și eu sunt una dintre cei ce-i voiau răul și mi-e frică să nu cadă păcatul pe mine. Tot ciondănindu-mă cu ea, fără a fi nimeni lângă mine, am simțit ceva inexplicabil, o forță neașteptată, ca și cum ar fi trecut un șoarece pe lângă mine (deși nu avea cum să fie un șoarece), înspăimântându-mă grozav de tare! Nici acum nu înțeleg care e explicația acestui lucru.

Se apropia ora opt. Eu aveam învățământ după-masă, dar fetița Ruxandei, care deja trecuse în clasa a V-a, trebuia să plece dimineața la școală. Am căutat s-o feresc cât puteam de tragedia care se petrecea sub ochii mei.

Până aici a fost cum a fost, dar odată ce a rămas numai cu mine, a început să îngenuncheze și să-l implore pe Dumnezeu să cadă păcatul pe răufăcătorii ei, dintre care eu eram printre cei dintâi, după cum se exprima. Din când în când se ridica și mai citea și recitea cartea poștală trimisă de soțul ei din spitalul din Câmpulung, cu câteva zile înainte de a muri. Erau ultimele lui gânduri și cuvinte, ce i le adresa ei și fetiței lor. Apoi iar începeau blestemele. La un moment dat, a luat chibritul, zicând că vrea să dea foc la șură. Eu o întorceam cu greu în casă, depunând eforturi fizice. Apoi s-a îndreptat spre cuțit, pe care l-a luat în mână, fără să-mi spună ce voia să facă cu el, dar se vede că necuratul o îndemna să facă acte necugetate. Se transformase într-o singură noapte dintr-un om cu care puteam vorbi atâtea, atât de lucid până atunci, care muncea mult și cu care mă ajutam, într-un om dement, demență ce i se accentua pe măsură ce treceau minutele și cu atât mai mult orele, iar eu nu puteam și nici nu voiam să cred acest lucru. Era departe de gândul meu faptul că ea înnebunise. Mereu îmi pun și acum întrebarea ce mi-o puneam în dimineața de groază pentru mine: cum se poate transforma într-atât un om într-un interval de timp atât de scurt? Cred că boala ei a mocnit cu mult timp înainte, declanșându-se încă de la moartea soțului ei și atunci, în acea noapte de singurătate și nesomn, când eu și fetița dormeam, a început să se manifeste de-a binelea. Iată ce pot face gândurile negre, supărarea și singurătatea dintr-un om! Cam pe la ora zece, cu greu o mai puteam stăpâni. Îmi trebuia multă prezență de spirit și putere. De multe ori mă gândesc cum de am avut un asemenea curaj în acele clipe, să ma lupt cu ea în agonia ei de nebunie.

Nu voiam să spun cuiva care ar fi trecut pe drum să-mi vină în ajutor. Aș fi putut face-o, dar totuși încă nu-mi venea să cred ce se întâmpla sub ochii mei. Din când în când îmi punea și întrebarea: dacă se preface? Nu-mi era frică de ea, cu toate amenințările și gesturile necugetate care se agravau. Eram îngrijorată, însă, și nerăbdătoare să aflu dacă e o realitate sau e, totuși, doar o prefăcătorie. Trecuseră însă prea multe ore de când începuse lupta cu mine și cu dușmanii închipuiți, pe care nu înceta a-i blestema, așezându-se din când în când în genunchi.

În sfârșit, vizita neașteptată a unui om mai în vârstă, ce-l știam foarte cumsecade, venit probabil cu o treabă, trimis parcă de Dumnezeu în acele clipe în casa noastră, pe nume Ambrozie Țăranu, m-a făcut să înțeleg mai bine ceea ce nu voiam să cred, deși vedeam foarte clar că așa este, și anume că înnebunise de-a binelea. și în prezența acestuia a continuat să blesteme și să se închine, să amenințe, așa cum o făcuse de dimineață. Mi-a fost de-ajuns să-mi spună acel om că i s-a tulburat mintea, că bănuielile mi s-au confirmat, oricât de mult n-aș fi vrut să cred acest lucru. În acel moment mi-am dat mai bine seama de semnificația versului „Unde-s doi puterea crește”. Din acel moment abia a început să-mi fie frică de ea și, culmea! după ce mi-a spus că nu ar trebui să mai stau cu ea, văzând cum mă amenința, noul venit a plecat fără a mă ajuta în vreun fel. Stresată cum eram de întorsătura lucrurilor, nu mi-am dat seama că ar fi trebuit să-i zic să mai stea cu mine sau să anunțe pe cineva mai apropiat de ea să-mi vină în ajutor și nici el nu s-a gândit la acest lucru, plecând, pur și simplu. Eu eram preocupată de a o opri să nu săvârșească vreun fapt necugetat și-mi concentram atenția numai și numai la asta, continuând lupta cu ea, întrucât, repet, eu devenisem cel mai înverșunat dușman al ei. Și cât mă respecta până în acea zi!

Se apropia ora când trebuia să merg la școală. În sat nu avea decât o nepoată și o singură soră, mult mai în vârstă decât ea, care mai era și bolnavă, ca și cei doi copii pe care îi avea. O altă soră era în Capu Codrului. În rest, nu avea pe nimeni, pentru că rudele după soț, așa cum am arătat mai sus, îi erau dușmani de moarte. Cam pe la ora doisprezece, când plecase deja cel ce băgase și mai mult frica în mine, spunându-mi să plec cât mai repede din preajma ei, m-am hotărât să rog pe orișicine ar fi trecut pe drum să anunțe eventuala mea întârzâiere la școală, precum și pe sora ei din sat, care nu fusese de foarte mult timp pe la ea.

Culmea e că aproape cu un sfert de oră înainte de ora treisprezece, oră la care eu trebuia să fiu în clasă, cu elevii, o văd în pragul casei pe sora ei, la care mă gândeam. În cea mai mare grabă, am ieșit înaintea ei și în șoaptă, ferindu-mă, să n-audă bolnava, care deja era în spatele meu, i-am spus situația, cumva pe ocolite, căci mi-era frică să nu facă și ea vreo criză la auzul unei asemenea vești. O visase rău noaptea ce trecuse și așa, bolnavă, aproape într-un picior, a venit la ea. Atunci am văzut mai bine ca oricând că unele vise se adeveresc și au legătură cu realitatea. A trimis-o Cel de Sus, fără s-o anunțe cineva.

Descărcată oarecum de povara grijei ce-o avusem preț de aproape zece ore de când am fost trezită, am plecat la școală în mare grabă, lăsând grija Ruxandei în seama bătrânei ei surori, Profirița. Văzând că plec, lelița Ruxanda, că așa îi ziceam, striga după mine să-i dau pastilele pe care le pregătise să le ia și nu le mai găsea. Eu habar n-aveam despre ce pastile vorbea.

Odată lăsată cu sora ei, eu mi-am găsit o altă gazdă. N-am vrut și nici nu puteam să mai stau în asemenea condiții. A doua zi, m-am dus până la sora ei acasă să mă interesez măcar de copiii ei și să văd ce s-a mai întâmplat, bănuind că ei au mers să vadă de ce nu a venit mama lor acasă, dar spre marea mea mirare, aceasta era în casa ei. O lăsase singură, probabil pe seama fetiței de doisprezece ani, care nu mai venise la școală a doua zi. Cum stăteam eu de vorbă cu sora ei, deodată o văd intrând în casă chiar pe lelița Ruxanda, care când m-a văzut a început iar cu amenințările și cu pastilele pe care zicea că i le-am ascuns. Am plecat imediat din casa surorii sale, cu o și mai mare frică, lăsându-le pe amândouă și gândindu-mă că eu n-aș fi putut-o lăsa singură nici o secundă în acea stare, cum de altfel și făcusem până la venirea surorii sale, iar propria soră a lăsat-o.

Cât era de iresponsabilă și aceasta!

Invatatoare la Berchisesti

Și așa, mai cu greutăți, mai cu bucurii, au trecut cei patru ani de școală pedagogică și într-o bună zi de vară a lunii iunie a anului 1955 ne-am trezit noile absolvente ale promoției 1954 – 1955 chemate la secția de învățământ a regiunii Suceava, unde ne-am prezentat toate, cu excepția unei singure colege, Wuzik Inge, care n-a vrut nici să dea examenul de stat, sub pretextul că nu voia să fie repartizată ca învățătoare în vreun sat.
Eram chemate câte patru într-un birou în ordinea descrescătoare a mediilor ce le primisem la examenul de stat. În funcție de preferințele noastre și, bineînțeles, în limita locurilor vacante ce erau afișate pe ușa biroului, primeam repartiția.
Am avut fericirea să fiu chemată în acel birou, unde ni se pecetluia soarta, printre primele patru absolvente din clasa mea, împreună cu Mihailiuc (Monor) Silvia, Catargiu (Păstrăv) Maria, actualmente decedată și Pavel (Chihăiță) Floarea, întrucât întruneam aceeași medie, 4, 80. Da, aveam media 4 la matematică, iar la celelalte materii media 5. Media 4 la matematică, mai mică decât celelalte medii, m-a avantajat în decursul viitorilor ani, caci cu
Fără nici o problemă, am primit decizie ministerială pentru școala din Berchișești, spre invidia celor două colege care au primit repartiție în județul Botoșani.
Cu câteva zile înainte de începerea anului școlar 1955-1956, tata m-a dus cu căruța cu câteva lucrușoare de strictă necesitate pentru a mă prezenta la școală și a mă stabili la o gazdă.

Profesorul Popescu Nicolae

Într-una din zilele anului 1954, când eram în anul trei, a venit în clasa noastră domnul profesor Popescu Nicolae, cel care devenise între timp, începând din acel an școlar, 1953 – 1954, directorul Școlii Pedagogice, ca să ne comunice că unor eleve li s-a luat fie bursa întreagă, fie doar o jumătate din bursă, luându-se în considerare faptul că venitul agricol al familiei trebuia să aibă un anumit plafon. Asta devenise una din condițiile obligatorii pentru ca o elevă să poată lua bursă. Printre cele din ultima categorie mă aflam și eu, pentru că venitul agricol al familiei mele întrecea cu doar câteva sute de lei suma prevăzută, așa cum reieșea din adeverința adusă de la Primăria comunei Ilișești cu câteva zile mai înainte.

La auzul veștii, care știam bine că însemna că va fi imposibil să-mi continui școala, nu-mi venea să cred, mai ales că prima condiție de a primi bursa era situația la învățătură, care mă favoriza. Știam bine care era situația de-acasă, că era destul de greu, că tata abia putea plăti impozitul, că erau atâtea neajunsuri în casa noastră, că tata niciodată nu avea bani să-mi dea când plecam la școală. Primeam doar bani pentru autobuz, pentru un abonament la „Scânteia Tineretului” și foarte rar îmi permiteam să merg la câte un film, dar de cele mai multe ori n-aveam nici bani de film, deși îmi doream nespus de mult să văd și eu filmele la care se mergea în mod organizat.

De cele mai multe ori, când venea vremea să merg la Ilișești în vacanță, căci numai atunci mergeam acasă, porneam din timp, în ziua plecării, pe jos, singură, căci celelalte colege și consătence își permiteau să meargă cu autobuzul care mergea o dată pe zi. Ajungeam acasă către seară, frântă de oboseală, după ce parcurgeam cei optsprezece kilometri. Iarna eram sumar îmbrăcată. țin minte că o dată aveam pe cap un batic subțire și după o asemenea călătorie m-am îmbolnăvit. Am fost dusă la spital, unde mi s-a propus operația amigdalelor, dar fiindu-mi frică, în cele din urmă am fugit din spital. Operația mi-am făcut-o totuși, forțată de împrejurări, mai târziu, după ce m-am căsătorit.

M-am gândit mult cum să fac să-mi continui totuși școala, dar în nici un caz nu voiam să-i cer tatei bani. Nu voiam să-l necăjesc deloc cu această veste. Știam prea bine că tata ar fi procurat cu mari sacrificii banii care mi-ar fi fost necesari în completarea bursei.

Am început să plâng, să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute să depășesc acest impas, apoi mi-am luat inima-n dinți și chiar în acea seară m-am îndreptat cu emoție către direcțiunea școlii, fără a spune cuiva ceva.

Acolo l-am găsit pe domnul director Popescu, cel care îmi comunicase această tristă veste. Cu lacrimi în ochi și cu glasul tremurând i-am povestit despre neajunsurile noastre de acasă și, în plus, faptul că eu n-am mamă, că suntem în familie trei feluri de frați, că tata n-ar avea cum să-mi plătească acea jumătate de bursă, de aceea nici n-aș îndrăzni măcar să-i cer și în aceste condiții voi fi nevoită să-mi întrerup școala.

Cum am vorbit și ce-am mai spus, nu mai știu. Știu doar atât, că directorul m-a ascultat atent. Nu mi-a spus aproape nimic. S-a uitat lung la mine în tot timpul în care i-am vorbit, fără a întrerupe ce-i spuneam, apoi m-a trimis în clasă cu aceeași blândețe în glas cu care ne preda. Cert este că argumentele mele i-au sensibilizat atât de mult coarda inimii, încât a doua zi după masă, revenind în clasă, ne-a comunicat că mie mi se acordă bursa întreagă, fără a da cuiva vreo explicație, pe care dealtfel nimeni nu i-o ceruse și nimeni n-o știa. Doar el și eu.

M-am rugat mult lui Dumnezeu după aceea, aproape toată noaptea următoare, dar de data aceasta pentru a-i mulțumi că pot să continui școala fără a-l solicita pe tata, care, cred că, dacă ar fi aflat, ar fi făcut mari sacrificii și în cele din urmă mi-ar fi plătit suma echivalentă cu jumătate din bursă.

Și până atunci l-am iubit pe acel profesor, dar după această intervenție la el l-am iubit și mai mult. Îl vedeam ca pe un zeu.

În ziua în care am auzit că a murit am luat prima ocazie spre Humor, să-l văd pentru ultima oară. Cortegiul mortuar era în cimitir iar înmormântarea era pe sfârșite. Sicriul cu corpul neînsuflețit era lângă mormântul deschis, unde avea să zacă pentru totdeauna. Aproape fără să-mi dau seama, mi-am făcut loc prin mulțime și m-am apropiat de sicriu, unde l-am văzut zăcând cu aceeași figură senină și blândă și-am început să plâng la gândul că-l văd pentru ultima oară pe cel căruia îi datoram întreaga mea carieră didactică. Murmuram în surdină, printre lacrimi, că a fost pentru mine ca un tată. Cei din jurul meu nu înțelegeau cine e străina care plânge și nici nu era timp de explicații, dar se uitau lung la mine și unii erau destul de înduioșați când mă vedeau atât de îndurerată, ceea ce nu observasem până la venirea mea. La fel ca discuția dintre noi doi, asta a rămas un secret pentru ceilalți. Legătura atât de puternică care ne unea a rămas o taină. O știam doar eu și el. Lacrimile din ochii mei erau lacrimi de recunoștință față de această persoană deosebită, care din acest moment părăsea pentru totdeauna această lume, ducând în lumea de dincolo, odată cu acel trup neînsuflețit, atâta bogăție spirituală și sufletească!

Scoala

Dragostea de școală mi-a insuflat-o profesoara mea de limba română nou-venită în clasa a VII-a, Jauca Ileana, care a constatat că aș putea mai mult chiar decât alții.

Cu toate greutățile pe care le-am arătat, am promovat clasa în fiecare an. Până în clasa a VII-a, promoția 1950-1951, m-am strecurat prin școală ca elev mediocru, nefiind controlată de nimeni acasă, iar la școală nu prea solicitată la lecții de către învățători și profesori, care se ocupau mai mult de cei ai căror părinți erau mai înstăriți. În pauze eram mai retrasă, mai tristă decât alții, mai ales când le vedeam pe unele colege îmbrăcate frumos, care veneau la școală cu tot felul de bunătăți pe care le înghițeam și eu în sec și de care n-aveam parte. Încă de la începutul clasei a VII-a însă, m-am schimbat mult în bine, prin repartizarea, ca profesoară de limba și literatura română, a unei tinere absolvente a Școlii Normale din Suceava, Jauca Ileana, devenită Buzdugan în urma căsătoriei cu doctorul chirurg ortoped Buzdugan Ion a lui Truț, tot din satul nostru, Ilișești.

Am început s-o îndrăgesc pe această profesoară încă de la prima oră de curs și ea a constatat, chiar din primele zile, că eu pot mai mult decât considerau alți profesori. Într-adevăr, prin felul ei de a fi, de a ne întreba, de a ne solicita, începusem să înțeleg mult mai bine lecțiile, să văd altfel viața de elev, să-mi pun mintea la contribuție, să vin cu mai multă tragere de inimă la școală, să fiu, chiar, printre primii elevi la învățătură din clasa mea.

Eram fericită și cea mai mare bucurie a mea era când intra această profesoară în clasă, cu chipul ei senin și mereu zâmbitoare, care emana bucurie, molipsindu-mă și pe mine.

Începusem să mă scol cu noaptea-n cap ca să ajung mai repede la școală, atâta îmi era de drag să merg. Ajungeam cu mult înaintea orelor de curs, mai ales că acolo îi găseam deja pe unii colegi care cochetau cu noi, printre care era și băiatul preotului nou-sosit în satul nostru, Timoceanu Viorel. Acesta știa mult mai multe decât noi despre viață. Uneori îl visam noaptea iar a doua zi abia așteptam să-l văd.

Faptul că am iubit-o mult pe doamna profesoară de limba română din clasa a VII-a și că mă gândesc la ea cu multă recunoștință, stau mărturie scrisorile pe care i le-am scris după ce am devenit pensionară, pentru că am început cu ea o frumoasă corespondență.

Așa stând lucrurile, după terminarea clasei a VII-a, influențată de colega mea Botușan Elena, cea mai apropiată de mine ca domiciliu, care avea o soră cu doi ani mai mare la Școala Pedagogică din Gura Humorului, mi-am scos actele de la primărie, unde avea serviciu tatăl ei. M-am înscris odată cu ea pentru examenul de admitere la Școala Pedagogică din Gura Humorului.