Noua lumina a vietii noastre

Aveam treizeci și cinci de ani și de comun acord cu Ștefan, am hotărât că pentru a ne reface moralul în urma acestei tragedii, o altă soluție nu este, decât să aducem un nou copil în viața noastră, în casa noastră.

În urma deciziei luate, cu ajutorul Bunului Dumnezeu și a unor medici care m-au asigurat că încă mai pot da naștere unui copil normal, după un an și șapte luni, în cea de-a doua oră a zilei de Bunavestire a anului 1973, care s-a întâmplat să fie și duminică, deci zi cu dublă semnificație sfântă, a apărut pe lume, spre marea bucurie a întregii noastre familii, o nouă ființă: Antoanela, așa cum o chema pe păpușa ce i-o cumpărasem Cameliei imediat după despărțirea de fratele ei, Valentin.

Adusă pe lume de la maternitate, încă din primele zile din viață, toți o înconjuram cu drag. Îi urmăream fiecare mișcare, nu o scăpam din priviri și nu ne venea a crede că din nou viața și casa noastră s-a umplut de lumină.

Eram deja mutați de câteva luni în casa noastră nouă, o aveam deja pe Antoanela și viața noastră începuse să capete un nou sens. Cele două surioare ne-au redat, treptat, zâmbetul pe fețele înnegurate până atunci.

Noul boț de om era, așa cum e normal, mai mult în atenția mea. De Camelia acum se puteau bucura în voie și ceilalți din familie. După ce-mi terminam treburile, mă așezam lângă noua venită pe lume și aceasta era cea mai mare bucurie a mea: s-o văd cum crește cu fiecare zi, cum se dezvoltă, cum îmi zâmbește și cum gângurește.

Niciodată nu adormea până nu mă așezam lângă ea. Așa am obișnuit-o până la vârsta de aproape șapte ani. Era tare drăgălașă, hazlie și prietenoasă. Îmi cerea să stau mereu lângă ea când eram acasă, să-i spun povești și poezii pe care le memora cu multă ușurință începând de pe la doi ani. Ba mai mult decât atât, pe la patru ani a insistat s-o învățăm să citească, întrebând mereu, ba ce literă e asta, ba cealaltă, așa că pe la cinci ani deja lega literele în silabe și unele silabe în cuvinte.

O luam uneori la școală, copiii se jucau cu ea, dar n-o mai lăsam din ochi, pentru a nu i se întâmpla ceva. Viața noastră începuse deja să intre în normal, să ne bucurăm de ceea ce ne-a dat Dumnezeu.

Pe Antoanela, care abia împlinise trei anișori, o lăsam în grija noii soacre și a socrului, de care s-a atașat foarte mult, fiind o fetiță veselă, prietenoasă, care le aducea doar voie bună în casă, de aceea ei o iubeau foarte mult. De mică era foarte îndrăzneață, prietenoasă, și nu-i era frică de nimeni și de nimic. Își făcuse prietene încă de la grădiniță. Se întâmpla ca uneori să meargă cu prietenele ei la Moldova în timpul verii. Câteodată începea să se însereze și ea nu apărea. Atunci eram înnebunită. O căutam, ba la o colegă, ba la alta, iar când ajungea acasă nu era scutită de pedeapsă. Rețin că era de vreo patru ani când, în ziua nunții vecinilor noștri, Mihai și Maricica Brăteanu, la un moment dat n-o mai găseam. Am căutat-o prin toate cotloanele casei, ale curții și peste tot pe unde am considerat că ar putea fi pe-acasă, dar nu era nicăieri. Atunci am socotit că s-o fi rătăcit prin mulțimea de nuntași care se întorceau de la cununie, dar ea fiind destul de mică, nimeni n-o observase și nu-i dădeam de urmă. În sfârțit, într-un târziu, am găsit-o în fundul curții vecinilor, care era acoperită cu o prelată, cu ocazia nunții. Stătea așezată pe un colț de masă, iar în fața ei avea o farfurie plină cu prăjituri pentru nuntașii care nu apucaseră încă să se așeze la masă, iar ea servea din prăjituri fără nici o grijă. La vederea acestei scene, pe lângă porția de prăjituri, a mai primit și o porție bună de bătaie din partea mea.

Trebuie să recunosc că atunci când mă supăra n-o cruțam, iar ea își vărsa oful la bunicii care o primeau mereu cu brațele deschise. Și cum aceștia o îndrăgeau foarte mult, nu prea îi mai păsa de mine. Deși o iubeam și eu la fel, sau poate și mai mult, n-o puteam lăsa în voia ei. De mică Antoanela iubea foarte mult animalele. S-au perindat pe lângă casa noastră de-a lungul anilor nu mai puțin de zece câini. Pe parcurs, unii dispăreau. Fie că se îmbolnăveau, fie îi otrăveau, fie îi călca câte-o mașină sau dispăreau fără adresă.

Era în ciclul primar când, într-o zi ne-a adus, numai ea știa de unde, un cățeluș negru, tare drăgălaș, pe care l-am crescut până ce a ajuns un câine mare, cu o blană deasă și stufoasă. Într-o vară s-a umplut de purici. L-am spălat, l-am dat cu diferite soluții speciale, dar nici vorbă să se lecuiască, de aceea Ștefan l-a urcat în mașină și l-a dus aproape de Humor, lăsându-l pe un câmp, dar cam a treia zi ne-am trezit din nou cu el în curte. L-a dus din nou, dar i-a schimbat direcția, spre Brăiești. Incredibil, iar s-a întors acasă, spre mirarea noastră. Se uita la noi jalnic și rugător și parcă simțem din privirea lui că-și punea și el întrebarea: cum de-am fost așa de nemiloși și l-am alungat de la casă, noi, cei care-l iubeam de mic? Privirea lui ne făcea să ne fie milă de el și iar se ănfiripa acea legătură sufletească între om și câine. I-am mai făcut câte o baie și l-am lăsat să-și petreacă zilele prin preajma noastră.

S-a întâmplat ca în acea vară să plec timp de două săptămâni la perfecționare la Iași, la cursurile care se organizau din cinci în cinci ani, în urma cărăra susțineam un examen destul de serios, cu calificative. În lipsa mea, câinele Figaro a avut acces și în casă și odată cu el au avut acces și puricii, așa că, întoarsă acasă, a trebuit să întorc casa pe dos, să scot totul, să aerisesc, să spăl. Câteva nopți la rând, umblam prin casă ca stafiile îmbrăcați în alb, controlând puricii când era cazul, pentru a-i nimici. Am amintit doar câteva din bucuriile ce ni le făcea Antoanela, pe lângă altele ce au mai urmat.

Mi-am zis atunci că nu-mi mai trebuie câini niciodată, dar n-a fost așa, că ne-a adus altul și altul și cu timpul am început să-i îndrăgesc și eu, pentru că într-adevăr, după cum ne spunea și ea, erau tare drăgălași, mai ales când erau mici. Nu-mi era ușor să-i cresc și să-i îngrijesc, ea fiind mai mult plecată după ce a absolvit opt clase. Interesant era că după moartea vreunuia făcea câte o înmormântare în toată puterea cuvântului. Îl punea pe taică-său să sape groapa într-un colț al grădinii, apoi le chema pe prietenele ei pentru a participa la ceremonia funerară, încât, sinceră să fiu, ascultând-o pe furiș la sfârșitul înmormântării ținând câte-o predică în felul ei, ca cei prezenți să-i înțeleagă tristețea din suflet, îmi venea să râd, dar, într-un fel, și să plâng.

Începea frumos predica, adresându-se prietenilor cu: „Onorată asistență...”, asemenea preotului pe care-l auzise la unele înmormântări la care mergea cam prină prin clasa a III-a. După terminarea ceremoniei, dădea celor prezenți dulciuri și sucuri, de sufletul câinelui, deci ne punea și la cheltuială. Alteori ducea și la școală sau la grădiniță asemenea pomene.

Când trecea câte o înmormântare pe la portă, insista foarte mult să-i dau voie să meargă și ea alături de copiii de vârsta ei și chiar de nu acceptam, îmi dispărea din ochi și intra în mulțime, spre indignarea mea, eu nemaiavând ce face în acele momente, dar își lua porția la întoarcere. Înainta pe lângă siciriu, bineînțeles, mică fiind, cam până prin clasa a III-a, cel mult, iar după stările ce le făcea preotul, după obicei, copiilor li se dădeau și li se dau și azi, bani. Întindea și ea mâna, alături de ceilalți copii și-mi venea acasă nemaipomenit de bucuroasă, cu ceva mărunțiș în buzunar, spre marea ei satisfacție. aceștia au fost primii bani obținuți de ea.

Dintre toți câinii, cel mai mult a supraviețuit în casa noastră Ima, care în prezent are aproape paisprezece ani. A adus-o din Cluj, când avea două luni, cu certificat de naștere și carnet de sănătate în regulă. Ne este dragă și parcă face parte din familia noastră. De câteva ori, a dat naștere unor cățeluși. Într-un an au apărut pe lume unsprezece cățeluși de rasă, foarte frumoși, dar pentru aceasta Antoanela a dus-o pe Ima la Suceava timp de câteva zile, unde i-a găsit un partener pe măsură. Vreo două luni m-am necăjit să-i alăptez mai întâi cu o seringă, apoi cu biberonul, până au început să mănânce singuri, căci Ima, ca mamă, nu dovedea să-i sature pe toți. Îmi pierdeam ore întregi din timpul meu și așa destul de prețios, că se cereau de făcut multe lucrări în timpul verii în grădina noastră, dar mă ocupam de cățeluși cu plăcere și nu-mi părea rău când vedeam cum cresc și se rotunjesc ca niște bebeluși. După vreo două luni, le făcea publicitate pentru a-i vinde. Veneau la poarta noastră amatori din Suceava și din alte localități. A făcut ceva bani și de pe urma cățelușilor.

Am dorit să scriu doar câteva aspecte din copilăria ei, pe lângă preocupările de elevă și mai apoi de studentă. Cu școala mergea bine, dar prindea mai mult din clasă. Nu era genul Cameliei. Deși surori, se deosebesc în multe privințe.

În clasa I, cititul nu era o problemă pentru ea. În orele de citire, când colegii silabiseau câteva cuvinte, ea citea deja povești. Lucrul acesta a fost posibil deoarece în casa noastră existau multe cărți și reviste atractive pentru copii, scrise cu litere de-o șchioapă, iar ea ne întreba mereu ce literă e asta, ba asta, până ce a început să le recunoască pe toate și să le lege în silabe, ceea ce ne bucura pe toți din casă, în felul acesta găsindu-ți noi preocupări.

În fiecare an mă străduiam să pregătesc tortul de ziua lor, cremșnit, prăjitura casei, precum și alte bunătăți. Uneori chemam colegele acasă, dar de cele mai multe ori duceam prăjiturile la școală, unde-i serveam pe toți colegii din clasă. Nu-mi era ușor, căci eu eram mai mereu ocupată cu pregătirea profesională, cu corectarea caietelor și cu alte treburi ale casei, dar mă străduiam să le fac pe toate cu multă plăcere și cu bucurie.

Antoanela a fost bucuria celor doi bunici, tata Dumitru și tanti Carolina în ultimii lor ani de viață. Orice bătrân și-ar dori să-i descrețească cineva fruntea și să simtă că e îmbrățișat cu căldură și asta făcea Antoanela de cum intra în casa bătrânilor ei bunici. A fost foarte apropiată de ei și asta am simțit de multe ori că îi iubea cu adevărat. Când tata Dumitru o vedea că intră în casă, că se așează pe pat lângă el, în ciuda suferinței fizice din ultimele zile ce le trăia, se lumina la față și ochii i se umezeau de bucurie. Se citea pe chipul lui mulțumirea că ea îi este alături, iar ea îl supraveghea până ce adormeau alături. Era mare lui bucurie în acele momente grele, de dinaintea morții. Uneori mă miram cum de are atâta răbdare cu el. Deși trupul lui era foarte greu, îl trăgea pământul, ea îl ridica singură când rămânea cu el și era nevoie să facă acest lucru. Venea zilnic de la Humor, unde locuia într-o garsonieră ce i-o cumpărasem și unde funcționa ca profesoară de limba română.

Cu timpul, i-am cumpărat un apartament.

În ultimele zile de viață ale lui tata Dumitru, el parcă își revenise din boala grea. Era mai lucid parcă și era vesel. Ba chiar într-o zi, stând pe hol cu Antonela, îl vedem venind la noi pe picioarele lui, zâmbind, după doi ani de zăcut în pat, de ne-am și speriat. Atunci mi-am dat seama că începe să pornescă spre drumul fără de întoarcere, să meargă la soția lui, pe care o pomenea mereu și alături de care voia să fie. În ultima zi, Antoanela a scos caietul lui vechi cu cântece din tinerețe și am cântat toți trei, tata, Antonela și eu „A ruginit frunza din vii”. Eram doar noi acasă în acele clipe, căci Ștefan era la operație la Cluj, internat în spital, și el cu probleme de sănătate. În seara aceea, la ora unsprezece și jumătate, a murit. Mult a plâns și a suferit Antoanela când, în dimineața următoare, trezită pentru a merge la școală, a văzut că patul lui de suferință era făcut și tata nu mai era acolo. Mult a suferit și ani de zile după aceea și nu putea să-și amintească de el fără să verse lacrimi, căci prin moartea lui, copilăria ei fericită devenea o amintire îndepărtată și ștearsă.

În intervalul de timp cât a fost profesoară la Gura Humorului venea cel puțin o dată pe săptămână acasă și după moartea tatei Dumitru, pentru a ne crea acea dispoziție de care aveam nevoie și noi, la rândul nostru, ca pensionari. Uneori o certam că ne cumpără prea multe din modestul ei salariu, deși ar fi trebuit să-și cumpere ei încă multe lucruri.

Noi o așteptăm cu mare drag să ne deschidă ușa.

Alături de Ștefan, ea m-a încurajat să-mi aștern pe hârtie gândurile ascunse în cuvinte, lucruri de mult știute de mine, simțite, dar mai ales suferite. Fără să știu, a luat notările mele și într-un an, de ziua mea, am rămas surprinsă când, pe lângă alte atenții ce mi le-a făcut, mi-a adus și o carte, cartea vieții mele, scrisă de ea la calculator, dar neterminată, timpul nepermițându-i, dar mi-a promis că o va termina când va putea.

Suferinta

Au urmat ani, luni, săptămâni și zile de ceasuri triste pentru mine și întreaga familie din care a făcut parte. După ce a fost așezat la locușorul lui de veci, mi-am reluat activitatea la catedră, dar a durat destul de mult timp să-mi revin cât de cât în urma acestei imense suferințe., mai ales că eram epuizată, atât fizic, cât și psihic. Nu mai puteam să am acea dispoziție sufletească pe care o avusesem până atunci. În mintea mea nu găseam răspunsul la multe întrebări pe care mi le puneam: - De ce a trebuit să se întâmple asta? - De ce chiar copilul meu a trebuit să părăsească această lume la o vârstă atât de fragedă? - De ce?

Oriunde m-aș fi aflat cu privirea, fie spre elevi, fie spre tablă, imaginea lui îmi apărea mereu în fața ochilor. De-atunci am început să mă atașez mai mult de elvi, să-i prețuiesc mai mult, gândindu-mă că fiecare este fiul sau fiica cuiva, chiar dacă intelectul unora nu este la înălțimea cerințelor programei școlare. Important este ca noi, educatorii, să avem multă răbdare cu ei, să folosim acele metode care să-i determine să-și pună, pe cât posibil, mintea la contribuție, să-i atragă. Am încercat să-i cunosc pe toți și pe fiecare în parte cât mai bine și să-i înțeleg și pe ei.

În primele săptămâni de la moartea lui Valentin, uitam uneori de lecția propriu-zisă și le spuneam elevilor cât de important este să fie sănătoși, atât ei cât și ceilalți din familiile lor, să prețuiască viața lor și a celorlalți. Cred că în unele momente potrivite ale lecției, aceste intervenții aveau o mai mare valoare educativă chiar decât lecția în sine.

„Cu fiecare an ce a trecut

Tot alți elevi și oameni noi am cunoscut.

I-am îndrăgit pe mulți din ei

Și-n multe clipe grele

Ei m-au făcut să uit, să scap

De-acele ceasuri rele. ”

S-a întâmplat ca după șapte ani de la moartea lui Valentin să fiu dirigintă, timp de patru ani, elevilor din seria în care ar fi trebuit să fie și el dacă ar fi fost în viață. Mi-a trebuit iar un timp să mă obișnuiesc că dintre toți școlarii de seama lui cu care-l vedeam jucându-se, pe care-i cunoșteam foarte bine încă de când el era la grădiniță alături de ei, tocmai Valentin era absent pentru totdeauna. Imaginea lui a început să-mi reapară în fața ochilor minții, mai ales în primele luni de la începutul anului școlar și mă gândeam de multe ori că undeva, într-o bancă, ar fi trebuit să aibă și el un loc. Multe au fost momentele în care parcă-l vedeam, sau mai bine zis, doream să-l văd și pe el alături de colegii lui și iar îmi venea în minte întrebarea la care n-am găsit niciodată răspunsul: - De ce tocmai el lipsește dintre toți?

Am suferit mult și în timpul banchetului de absolvire a generației lui, la care au fost prezenți și majoritatea părinților elevilor de vârsta lui. Cu răsuflarea întretăiată, pregătită dinainte să nu-mi dau drumul lacrimilor, am reușit, ca dirigintă, să țin un mic discurs la microfon cu această ocazie. Prin cuvintele mele am încercat, printre altele, să-i încurajez pe unii dintre părinții pe care-i vedeam cu fețele îngrijorate, gândindu-se la viitorul copiilor care începeau să pășească în viață prin examenul de admitere ce urmau să-l susțină și m-am adresat acestora cu cuvintele:

„Ce n-aș da să fiu și eu printre dumneavoastră, cei ce stați alături de proaspeții absolvenți! Aș fi cea mai fericită mamă, dar lucrul acesta nu e posibil, întrucât copilul meu, născut în același an cu copiii dumneavoastră și numai cu o zi înaintea premiantei clasei, Oanea Elena, acum este în lumea de dincolo. Așa că dumneavoastră sunteți cei mai fericiți părinți.”

În perioada care a urmat morții lui Valentin, Camelia, care avea între cinci și șase ani, ne-a alinat în mare măsură suferința pricinuită de moartea fratelui ei. Era mereu în atenția noastră. Nu mai știam cum s-o împărțim cu socrii ce o iubeau și ei foarte mult, mai ales că a fost prima lor nepoțică. Toți voiam s-o simțim aproape de noi, să doarmă cu noi, s-o determinăm să ne iubească și ea, așa cum știa să iubească un copil de vârsta ei.

Ne străduiam să facem în așa fel încât să simtă cât mai puțin lipsa fratelui ei, cu care, până la dispariția acestuia forma aproape un întreg. I-am cumpărat atunci o păpușă mare, de mărimea unui copil de vreo doi ani, ce își avea numele scris pe o tăbliță legată la o mână: Antoanela. Cu ea se juca aproape zilnic, dar oricâte păpuși i-am fi luat, nu-l puteau înlocui pe Valentin. Era vizibil faptul că nu se mai bucura ca înainte.

Durerea

Au trecut trei ani aproape de când n-am mai continuat a-mi scrie amintirile, întrucât despre ceea ce urmează îmi vine foarte greu să scriu. Numai la acest gând ochii mi s-au umezit de lacrimi. Am încercat de mai multe ori să scriu, dar n-am reușit. În seara aceasta, 10 august 2004, după ce Antonela cu Ștefan s-au uitat în albumul lui Valentin, pe care l-au găsit, deși îl țin într-un loc mai ascuns, mi-am luat inima-n dinți și-mi voi continua însemnările.
Cei doi frățiori, Camelia și Valentin, atât de apropiați ca vârstă, trăiau fericiți sub ocrotirea părinților și a bunicilor, fericire ce se răsfrângea și asupra noastră. Se jucau în fel și chip, iar noi le asiguram toate condițiile pentru a nu le lipsi nimic.
În sărbători, când eram liberi de la serviciile noastre, Ștefan ne urca pe toți în mașină și îi vizitam pe bunicii din Ilișești sau mergeam în diferite zone turistice. Le promisesem că-i vom duce și la mare, dar n-a fost să fie și regretăm și acum că nu i-am luat când am mers noi. Am plecat fără ei, deși ne rugaseră să-i luăm. Aveau trei și patru ani atunci. Erau nedespărțiți și nici un moment nu ne-a trecut prin cap că ar fi posibilă această despărțire, care a venit pe neașteptate.
Când Valentin împlinise patru ani și trei luni, în una din nefericitele zile ale lunii septembrie a anului 1971, am observat că în mersul lui începea să aibă tendința de a se sprijini de ceva, fie de un perete, fie de un gard, iar treptele nu le mai urca normal, ca până atunci, ci în patru labe, ba mai mult, în seara aceleiași zile, după ce l-am îmbrăcat cu pijamaua, stând în picioare în pat, fără să mă gândesc că ar avea nevoie de sprijin, a căzut jos din pat. Era prea vizibil pentru mine că ceva se întâmplase cu el. Mai mult decât atât, pe fața lui de copil veșnic vesel, acum nu se mai putea citi decât tristețe și doar la insistența mea de a-l înveseli, abia mai putea schița câte un zâmbet, ce se observa la umărul obrazului stâng.
Ce se întâmplase? De când se declanșase groaznica boală în trupșorul lui plăpând? Nu mi-am dat seama de nimic până în caea tristă zi de septembrie.
L-am dus a doua zi la medicul din sat, care de la bun început mi-a spus că boala e destul de gravă și ar trebui să merg cu el chiar la București, dar cum trimiterile se dădeau pe cale ierarhică, el nu putea face acest lucru și m-a trimis la Suceava. În aceeași zi l-am dus pe picioarele lui după ce am coborât din mașina cu care ne-a dus Ștefan la spitalul din Suceava iar acolo doctorul Rusu, specialist în asemenea boli, mi-a spus, după ce l-a consultat, că o să-i treacă, dar că va rămâne mai nervos ca până atunci.
Chiar în acea zi de la începutul lui septembrie 1971, ne-a internat pe amândoi și a început tratamentul prescris de medicul specialist, care, după cum îmi amintesc foarte bine, deși au trecut peste treizeci și patru de ani de atunci, consta în perfuzii cu hidrocortizon.
Mă gândeam că, odată internat, vom putea povesti, citi povești, căci el își dorea asta nespus de mult iar eu nu reușeam aproape niciodată să răspund dorinței lui, pentru că totdeauna eram ocupată și nu-mi rămânea prea mult timp pentru el. Acum, cu ocazia tratamentului, mă gândeam că o să recuperez această lipsă și îi voi împlini dorința atât de fierbinte. Dar, culmea! Boala lui făcea progrese vizibile și rapide. Paralizia declanșată încă de acasă făcea progrese de la o zi la alta, cu tot tratamentul ce-l făcea sub supravegherea cadrelor medicale. Era cel mai grav caz din salon, dar nu numai din salon, ci și din spital. Doctorul specialist venea foarte rar la vizită, pentru că lucra și la policlinica din oraș, iar tratamentul continuau să i-l dea asistentele medicale, așa cum prescrisese specialistul încă din primele zile de internare, fără a-i face alte investigații decât simpla consultație la prima vedere și analizele. Observam clar că tratmentul prescris nu-i făcea bine deloc, că boala, odată declanșată, evoluează. Deja în a doua zi de tratament nu s-a mai putut da jos din pat pe piciorușele lui, deși l-am dus doar ținându-l de mânuță. În zilele ce au urmat nu putea să mai stea nici în șezut, ci numai rezemat de perină. Ce era în sufletul meu la vederea acelor scene știe numai Dumnezeu.
După o lună de zile, treptat – treptat i-a dispărut și graiul. El, care-mi spunea atâtea, care recitase cu două luni în urmă poezia „Zdreanță” de Tudor Arghezi pe scena căminului cultural la serbarea dată de copiii de vârsta lui, el, care-mi declara în felul lui că mă iubește când mă întorceam de la școală mângâindu-mi obrajii cu mânuțele, obicei pe care-l avea și-l repeta de multe ori pe zi, ajunsese ca acum să nu mai poată rosti aproape nici o vorbă.
Mi-aduc aminte că ultimele lui vorbe, cam nedeslușite, au fost: „ciorile, ciorile”, cuvinte pe care cu greu le-am înțeles, de aceea îl tot puneam să repete ce vrea să spună iar el se enerva când vedea că nu poate să pronunțe mai clar ceea ce avea în căpușorul lui. Mi-arăta doar cu privirea câmpurile de ciori ce înnegurau cerul, pe care le vedeam amândoi în acele zile de toamnă prin geamul salonului de spital, singura priveliște ce-o avea în fața lui.
Au trecut ani și vor mai trece încă, până ce mă voi petrece și eu, dar scenele descrise mai sus nu le pot uita, mai ales în nopțile de nesomn, când acestea îmi revin în minte.
Chiar în noaptea când Dumnezeu i-a luat graiul, m-am decis să-l anunț pe fratele meu, Vasile, care era în București în funcția de secretar general al Consiliului Superior al Agriculturii. Am luat legătura cu el prin telefon, deși îi scrisesem deja o scrisoare despre situația în care se afla copilul.
În ziua următoare convorbirii telefonice, doctorul de salon mi-a adus la cunoștință că mi se va pune la dispoziție un avion pentru a ne deplasa la București pentru a-l consulta pe copil doctori specialiști. Abia acum am putut primi această aprobare, prin minister, datorită fratelui meu, deși personal insistasem încă de la început.
Întrucât condițiile de deplasare cu avionul spre București erau nefavorabile, mi s-a pus la dispoziție o salvare și chiar în acea zi l-au urcat pe Valentin pe patul din salvare, iar eu am stat mai mult în picioare lângă el tot drumul până la București. Deoarece în salvare era o canistră cu benzină, eu abia mai respiram. Vomam și ce brumă mai aveam în stomac. Dar nu-mi păsa de mine. Important era că rezista Valentin și că în sufletul meu licărea acea rază de speranță ce mi-o puneam în medicii de la București, ce aveam să-i cunosc și aveau să mă cunoască și unde avea să se pecetluiască soarta și viața copilului meu ce nu-mi mai vorbea, ce nu se mai mișca, doar privirea și-o muta dintr-un loc în altul, iar dacă mă depărtam cumva de lângă el scotea niște vaiete neputincioase, zgomotoase, așa cum mai putea, semn că mă voia alături. Eram singura lui alinare în acele clipe de boală atât de grea ce-l cuprinsese pe bietul micuț.
În spital la Suceava trimisesem pe mama Terezia să-l însoțească câteva zile, întrucât deja începuse anul școlar, dar n-a fost chip să stea cu el, că a doua zi a trimis soacra după mine urgent văzând că tot timpul Valentin se agita, se văicărea și mă căuta mereu cu privirea.
Dar să revin la drumul meu spre București, parcurs cu mari greutăți, emoții și nerăbdare. În sfârșit, ajunsă la spitalul Colentina, am înmânat unui medic dosarul cu fișa lui medicală și cu un raport întocmit de medicii ce l-au tratat la Suceava și care nici nu mi-au permis măcar să îndrăznesc să le cer îngăduința de a-l trimite la alți specialiști mai suspuși, acest lucru fiind posibil doar prin intervenția fratelui meu în acest caz.
Cu Valentin în brațe, am fost condusă prima dată într-un salon mare a spitalului Colentina, unde era o mulțime de medici. Bănuiesc că avuseseră o ședință care abia se terminase. Cum m-au văzut, unii dintre ei mă întrebau cum de am putut sta cu copilul până a ajuns în starea în care era, aceștia presimțind chiar de la prima vedere că am ajuns prea târziu cu el. Le-am răspuns că odată coborâți din mașina care ne-a dus la spitalul din Suceava l-am dus pe picioarele lui și că sub privirile și grija medicilor din Suceava, prin tratamentul prescris de ei pe care l-a urmat în decurs de o lună, boala copilului s-a agravat ăână într-atât.
Rețin perfect că trimisă într-un alt salon medical, unde deja m-au luat în primire doi medici, probabil specialiștii visați de mine, au citit cu amănuntul raportul ce-l adusesem de la Suceava și, culmea, s-a citit cu voce tare nota de la sfârșitul raportului, care suna așa: „Nu suntem siguri că n-am greșit.”. eu le descriam cu lux de amănunte felul cum am observat că s-a declanșat boala, felul cum a fost tratat și felul cum a evoluat boala până în stadiul în care se găsea la acea dată. Eram de-acum familiarizată cu termenii medicali specifici bolii lui, cu denumirea medicamentelor ce i s-au dat, deși la prima vedere, în situația în care eram, păream cel din urmă om. Nimeni nu bănuia că sunt intelectuală, că pricep și eu ceva din explicațiile, din convorbirile și comentariile lor, de aceea cred că nu se fereau a discuta cazul lui Valentin și a face prezunții, chiar în prezența mea. Era un caz deosebit, un caz problemă și pentru ei, urmărit cu mult interes și de un grup de studenți practicanți împreună cu un doctor profesor, ce timp de aproape trei săptămâni veneau zilnic la capul lui și-și notau pe caiete felul cum evolua boala, fie din explicațiile date de mine, fie din felul în care se prezenta el pe tot parcursul etapei în care studenții își desfășurau practica, fie din fișa lui medicală. Din câte am constatat, era un subiect de studiu atât pentru studenții practicanți, cât și pentru doctorii cu experiență. Din nou i s-au făcut analize, dar și encefalograma, ceea ce la Suceava nu făcuse.
Îl duceam singură, deși abia mă mai puteam ține pe picioare. În sfârșit, după terminarea investigațiilor, am fost mutați la spitalul Doctor Marinescu. Trebuia să merg singură cu el în brațe aproximativ peste trei săptămâni, pentru a-i face citostatice la o distanță destul de mare de locul în care eram internați. Zilnic treceam printr-un parc cu el. Era toamnă, frunzele se așterneau într-un covor multicolor, căzând una câte una din copacii pe lângă care treceam. Peisajul din fața ochilor mei accentua starea de tristețe. Vedeam bolnavi plimbându-se prin parc, unii într-o stare de inconștiență, încât la o privire mai atentă asupra lor te apuca groaza.
N-aveam pe nimeni în ajutor. Uneori simțeam că nu mai pot să-l duc. Trupul i se îngreuna din ce în ce mai mult, sau îmi scădeau mie puterile și mi se părea doar. Cert este că-l trăgea treptat pământul către el.
Din cauza mulțimii de bolnavi internați în acea perioadă, nu mai erau locuri în saloane. Mi s-a repartizat un pat pe un culoar lângă o ușă de la intrarea într-un salon, astfel că nu aveam liniște deloc, nici zi, nici noapte.
În ultimele zile de ședere în spital, îl duceam în sala de reanimare, o sală foarte mare, unde erau întinși pe mese, conectați la aparate speciale, bărbați voinici, în puterea vârstei, care erau la un pas de moarte. Erau scene înfiorătoare. La vederea acestora nu-ți mai trebuia nimic. Însoțitorii nu aveau acces în această sală. Mie mi s-a permis să stau în câteva rânduri, întrucât am insistat foarte mult și probabil că le-am stârnit mila unor asistente, fiind și ele mame la rândul lor. Când mă vedeam cu micuțul meu aproape muribund și el printre acele semi-cadavre, mă gândeam că nu voi mai putea supraviețui mult nici eu.
Pe lângă toate acestea, erau și unele asistente foarte comode, care se purtau urât, atât cu mine cât și cu alții din jurul meu. Voiau mereu atenții din partea noastră, la care eu nu mai puteam face față. Banu nu prea aveam, deoarece noua casă în construcție ajunsese în acea toamnă în stadiul de a o acoperi cu tablă, ceea ce trebuia făcut imediat, pentru că se apropia cu pași repezi iarna cu frigul și zăpada.
Într-una din diminețile când asistenta din tură s-a apropiat de patul lui Valentin să-i pună termometrul pentru a-i lua temperatura, nu i-am permis să-l trezească, întrucât abia adormise după o noapte de zbucium, de nesomn și gemete. În mod cert, avea mari dureri. După ce s-a trezit, am rugat-o pe asistenta respectivă să-mi dea termometrul să-i iau eu temperatura, dar aceasta, înfuriată de dinainte că n-am lăsat-o când voia ea, n-a vrut nicicum, deși termometrul se afla la un pas de ea. Era nemaipomenit de nervoasă pentru că îndrăznisem să o deranjez. Atunci am izbucnit într-un plâns din care nu mă mai puteam opri.
N-aveam pe nimeni, acolo fiecare era cu necazul lui, iar copilul care-mi era atât de aproape sufletește, carne din carnea mea și sânge din sângele meu, era mai aproape de lumea umbrelor decât de mine.
Fratele meu venea foarte rar, căci avea preocupările lui în primul rând, iar în al doile rând avea încredere în medicii cu care vorbise, rugându-i pesemne să aibă grijă de noi. De două ori a venit, împreună cu cumnata mea, Sabina, dar ea, mai slabă din fire și mai sensibilă, nu putea rezista să vadă scenele ce le vedea. Am surprins-o plângând și după cum mi-a spus mai târziu, după o asemenea vizită nu era bună de nimic vreo câteva zile, până-și revenea. Vasile era și el deja bolnav cu inima și nici lui nu-i făceau bine scenele jalnice din spital. Boala pe care o avea a dus-o pe picioare timp de peste zece ani. Voia să o învingă, n-a acceptat să se pensioneze, cum îi recomandaseră medicii. Nu voia să creadă că la cei cinzeci și opt de ani aceată boală avea să-i fie fatală.
Numai cei cu suflet mare pot înțelege prin ce trece o mamă în situații asemănătoare celei ce mi s-a întâmplat mie. Boala lui Valentin se agrava văzând cu ochii. Speranța nu-mi mai era decât în Bunul Dumnezeu. În dimineața penultimei zile de spitalizare, m-a surprins medicul de salon stând în genunchi lângă patul lui, închinându-mă cu ochii plini de lacrimi. Din mimica acestuia am dedus încă o dată, dacă mai era nevoie, că deși nu voiam nicicum să cred, zilele puiului de om din fața mea îi erau numărate, că nu mai există speranță, nici cale de vindecare, deși medicul evita a mi-o spune prin cuvinte. Deveneam deci tot mai conștientă de faptul că-l voi pierde. În curând.
În noaptea care a urmat, m-am dus la medicul de gardă, căruia i-am spus că îmi dau perfect de bine seama de faptul că viața copilului meu se stinge, deși medicii nu-mi spun nimic, exprimându-mi dorința de a-l duce acasă înainte de-a muri, căci auzisem de la alții câte demersuri și câte cheltuieli trebuiesc făcute în cazul unui decedat dintr-un spital, și încă tocmai la o distanță atât de mare.
A doua zi a venit fratele meu la mine, în mod sigur anunțat de vreun medic cu care ținea legătura, făcându-i cunoscută dorința mea, spunându-i ce decizie luasem, fără să fi fost influențată de nimeni, doar de Bunul Dumnezeu și de starea în care se afla copilul. La auzul acestor vorbe, fratele Vasile mi-a spus că și el s-a gândit la fel, dar n-a avut curajul să mi-o spună, pentru a nu-mi spulbera și ultima fărâmă de speranță în însănătoșirea lui. Vedea și el bine că va muri și vorbise și cu medicii în acest sens, care-i spuseseră că o eventuală operație nu și-ar mai avea rostul. Venise prea târziu la București.
Totuși, nu voiam să cred că odată scos din spital urma să aștept ceasul dispariției lui din această lume. Cel mai greu moment al meu a fost atunci când am fost pusă în situația de a semna formele de ieșire din spital la cerința mea, ceea ce însemna spulberarea oricărei speranțe de însănătoșire. Prin semnătura mea îi degrevam cumva și pe medici de orice răspundere.
Între timp i-am telefonat și lui Ștefan decizia mea. Cu prima ocazie a venit la București, pentru a mă sprijini, atât psihic, cât și în timpul deplasării spre casă.
În ultimele zile din spital, Valentin a supraviețuit cu o sondă în nas, prin care eu îl alimentam, deoarece îi paralizase și nervul de glutiție. Nu putea înghiți nimic și eu tot mai voiam să-l mențin în viață.
În sfârșit, odată venit Ștefan și cu toate formele de ieșire din spital puse la punct, fratele meu Vasile ne-a dus până la gară cu mașina personală. Până la gară, Valentin a avut mai multe crize. I se oprea pentru un timp și respirația. Ajunși în gară, și-a revenit după ce i-am deznodat sonda, pe care, din neștiință, i-o înnodasem.
Ajunși în tren, alte necazuri. Era o aglomerație de nu te puteai mișca, iar eu cu el în brațe trebuia să înaintez prin mulțimea de pe culoar. Vagonul de dormit pentru care aveam și bilet s-a eliberat după mai mult de două ore, când controlorul m-a anunțat că s-a eliberat vagonul de dormit, am înaintat din nou cu greu printre călători, până ce, în sfârșit, am ajuns la vagonul de dormit. L-am urcat într-un pat supraetajat, unicul pat care era liber. Am stat lângă el fără să închid un ochi. N-aveam cum. Îi urmăream fiecare suflu și fiecare mișcare a ochișorilor. Doar de atâta mai era în stare.
Ajunși acasă, am putut să-mi împărtășesc durerea și cu socrii mei, care îl iubeau și ei nespus de mult pe Valentin. Cred că soacrei mele de la atâta supărare i s-a tras boala de care a și murit după câțiva ani. În ultimele lui clipe de viață, printre alte persoane care au venit să-l vadă a fost și colegul meu Mihăilă Constantin, care-l iubea mult. L-a strigat și i-am spus: „- Valentin, uite cine a venit să te vadă, domnul Mihăilă!” Atunci mi-am dat seama că încă mai era conștient, căci la auzul vorbelor mele, o lacrimă i s-a prelins pe obrăjor. Așa a reacționat. Doar atât.
Poate colegul meu era pe la biserică pe drumul înspre casă, când Valentin al meu și-a dat duhul. Când a închis ochii pentru totdeauna, eu am lipsit de la capul lui. M-au scos din cameră rudele ce le chemasem pentru a mă ajuta în asemenea împrejurări: sora Panorica, tanti Cornelia, nașa noastră și mama vitregă, Ghența, care veniseră pentru a mă ajuta în asemenea împrejurări. Ele erau încredințate că din cauza mea nu putea muri. Se chinuia și gemea prelung, semn că avea mari dureri.
Valentin a murit într-o zi de miercuri, 27 octombrie, a anului 1971, a doua zi după ce venisem de la București, înspre seară.
A venit multă lume să-l vadă întins pe masă. Poate și din curiozitate, căci era un caz rar întâlnit să moară un copilaș la cei patru ani și jumătate ai lui, căci aproape cinci anișori avea.
Au venit elevi de la școală, mai ales cei pe care-i învățam eu. Au fost alături de mine și și colegele și colegii mei, dar cel mai impresionant moment a fost atunci când au intrat în casă educatoarele împreună cu micuții colegi de la grădiniță, care i-au dus o coroană. Se uitau lung la el și nu înțelegeau încă de ce Valentin nu le mai surâde, de ce nu le mai răspunde, de ce nu se mai uită la ei și mai ales, de ce nu se mai trezește din somnul cel adânc.

Copiii

Astfel că în 17 martie 1966 mi s-a împlinit și acest vis, apărând pe lume, spre bucuria mea și a întregii familii, Camelia Otilia. Cel de-al doilea nume l-am pus la dorința mamei Terezia. Camelia a fost deci prima mare bucurie în casa noastră, când și socrii erau sănătoși, grijulii și dornici de a crește frumos prima lor nepoțică. Era în atenția noastră, a tuturor celor din familie. Pe parcursul anilor, grija noastră față de ea ne-a fost răsplătită, întrucât a fost o elevă foarte silitoare și prin strădaniile ei am avut și noi mari satisfacții. Nu se dezlipea de cărți, stătea în colțișorul ei preferat cu cartea în mână dacă o lăsai de dimineața până noaptea târziu.

O altă mare plăcere a ei erau filmele de la televizor. În zilele libere de la școală nu-i scăpa nici unul. Chiar până în clasa a V-a fiind, le înțelegea, nu mai zic după ce a trecut la ciclul gimnazial, dar nici pregătirea școlară nu o neglija. Era ambițioasă, iar dacă se întâmpla că vreo colegă lua cumva vreo notă mai mare decât ea, plângea și nici nu voia să mănânce de supărare în ziua aceea.

Pe lângă altele, ea ne-a făcut și multe alte bucurii. Astfel, în urma concursului de admitere la liceul pedagogic a fost a treia pe listă, iar la facultate a paisprezecea din cele peste șaizeci de concurente reușite din seria ei, aceasta fără pregătire specială cu profesori particulari, doar cu munca ei. A luat mențiune specială la olimpiada pe țară la limba română în clasa a X-a, ceea ce e consemnat și în revista „Limba și literatura română” numărul 3 din anul 1982.

Nu-i plăcea să facă vizite colegelor ei și nici să fie vizitată. În acest sens, a fost invers proporțională cu sora ei Antonela, căreia îi plăcea foarte mult să se ducă la colege sau prin alte locuri, uneori chiar fără să știu eu.

După un an și două luni de la nașterea Cameliei, în 15 mai 1967 a venit pe lume și Valentin, nume preferat tot de mama Terezia, ceea ce a făcut ca bucuria noastră să fie deplină.

Văzând că se apropie a doua naștere și-mi va fi greu să dau examenul de stat cu doi copii mici, n-am vrut să-l mai amân și cu două luni înainte de a naște am susținut examenul de stat pe care l-am luat, dar nu cu notele ce mi le-aș fi dorit.

Dacă am fost vreodată fericită în viața mea? Da! Am fost cea mai fericită atunci când cei doi copii, Camelia și Valentin, îmi surâdeau, când îmi întindeau brațele la venirea mea de la școală, când îi vedeam cum cresc, cum se străduiau după puterile lor să ne facă fericiți și reușeau din plin acest lucru.

Odată veniți pe lume cei doi copii, noi, cei din familie, eram în al nouălea cer și albumele lor cu fotografii dovedesc acest lucru. Ne umpleau casa de bucurie și nu cred că există fericire mai mare într-o familie decât existența copiilor. Serbările date de ei după puterile lor, șotiile lor, ne aduceau zâmbetul pe buze și oricât am fi fost de ocupați, le lăsam pe toate la o parte și atenția noastră era îndreptată în primul rând spre ei.

Îi luam uneori la școală, chiar la vârsta grădiniței. N-avea încă patru ani când s-a întâmplat ca pe Valentin să-l ia un copil în săniuță, iar pe la jumătatea dealului, copilul a sărit din sanie, lăsându-l singur pe Valentin, care a ajuns într-un huci unde s-a lovit, Dumnezeu știe cum, speriindu-se destul de rău în același timp.

Decizia

Începând din anul 1962 mi-am împlinit un vis și anume: am dat examen de admitere la Facultatea de Filologie din Iași al Institutului Pedagogic din acest oraș și timp de trei ani, în paralel cu funcția mea de învățătoare, învățam pentru sesiunile ce le aveam în lunile februarie și iunie. Se puteau amâna și pentru toamnă, dar m-am străduit să fac în așa fel încât să nu-mi rămână examene pe toamnă. În acest interval de timp am fost înțeleasă mult și ajutată de socrii mei. Cred că fără ei nu aș fi reușit să-mi finalizez studiile. N-aveam alte griji decât serviciul și pregătirea pentru examene. Cu greutăți, cu eforturi mai ales intelectuale, pentru că învățam mai mult noaptea, au trecut cei trei ani de studiu. Aveam douăzeci și opt de ani când, în urma ultimului examen din anul trei am văzut cum la înmormântarea unui renumit profesor universitar de matematică, autor de manuale, n-avea în urma lui pe nimeni din familie, decât o soție care și ea era la un pas de moarte. Îl conduceau pe ultimul drum doar studenți, colegi și alți străini, printre care eram și eu. Nimeni n-a dat o lacrimă. Toți se uitau la catafalcul lui ca la un film. Se discuta de către unii că e regretabil că n-a avut parte de un copil care să-l plângă și care să-l moștenească.
Aceasta a fost pentru mine ziua hotărâtoare de a da naștere și eu unui copil, mai ales că-i duceam dorul celui ce se născuse în anul 1961 și care a murit în urma nașterii grele ce-o avusem.

Anii din casa socrilor

Știu că după nuntă socrii au dat din banii câștigați datoriile pe care le aveau pentru pregătirile în vederea nuntii, așa că noi, proaspeții căsătoriți, am rămas cu banii care au valorat un acordeon mic și o fustă de stofă muștar, ce-o potrivisem la jacheta ce-o aveam, tot muștar.
În zilele ce-au urmat după nuntă Ștefan a trebuit să meargă la serviciu, ca secretar de Sfat Popular la primăria din Stupca. Eu, care figuram ca învățătoare în satul Berchișești, voiam să mă transfer numaidecât în Stupca, să fiu în aceeași localitate cu el, dar nu mi s-a aprobat transferul de către inspectoratul școlar. Implicându-se mătușa și nașa noastră Cornelia, care era inspectoare de limba franceză, eu am fost transferată la Capu Codrului, începând cu 15 septembrie 1959, ceea ce însemna că urma să locuiesc în casa socrilor mei.
Ni s-a pus la dispoziție un dormitor, dar cu bucătăria eram împreună. Astfel am stat timp de treisprezece ani, până în toamna anului 1972, când ne-am mutat în noua noastră casă.
În ziua în care ne-am luat bagajul de-am venit în casa nouă, soacra Terezia, mama, cum îi spuneam cu toții, a plâns după noi. Și eu aveam lacrimi în ochi, întrucât m-am înțeles foarte bine cu socrii. Am împărțit cu ei multe bucurii, dar nici necazurile nu ne-au ocolit. Știu că odată intrată în noua casă eram agreata familiei. Era voie bună în casă și mă străduiam să întrețin această atmosferă plăcută prin felul meu de a vorbi cu socrii, de a-i respecta și prin comportamentul meu în general.
Veneam de la școală cu inima deschisă iar pe socri îi găseam totdeauna dispuși, cu chef de vorbă, cu masa pregătită. În această familie nu am auzit niciodată înjurături, nici certuri, doar mici incidente neprevăzute, inerente în viața fiecărei familii. Dacă ei se purtau frumos cu mine, cum aș fi putut să le răsplătesc altfel decât purtându-mă și eu cu ei la fel?
În primii doi ani Ștefan venea o dată pe săptămână acasă, sâmbăta, iar luni dimineața pleca din nou. I-a fost destul de greu cu naveta saptamânală Capu Codrului – Stupca cu bicicleta, iar pe timpul iernii chiar pe jos, iar după mai multe încercări, în al treilea an al căsniciei noastre a reușit să-și găsească servici în Gura Humorului, unde pleca dimineața și venea spre seară.
Am trăit ani frumoși. Nu ne lipsea nimic. Socrul funcționa ca învățător la școala Olărești, cu centrul în Păltinoasa. Dețineau aproape trei hectare de pământ, pe care îl lucrau singuri. Când puteam îi ajutam și eu, dar mai mult aveam grijă de casă și făceam treburile în absența lor.
Erau oameni harnici, iar produsele obținute, precum și cele trei salarii, al lui tata, al lui Ștefan și al meu, ne îndestulau casa. Nu eram separați cu mâncarea, puteam ușor să strângem bani, întrucât din salariile noastre cumpăram numai alimentele strict necesare, în special zahăr și ulei. În fiecare an creșteam unul sau doi porci și țineam câte una și chiar două vaci. Aveam lapte suficient și chiar vindeam, iar vițeii îi tăiam pentru consumul familiei. Astfel am putut strânge bani și am reușit să ne cumpărăm o mașină DACIA 1100 din prima serie de fabricație de la Pitești, din anul 1969. Ne înscrisesem cu trei ani înainte pe o listă, după ce am depus banii pentru a cumpăra o mașină marca RENAULT, dar între timp s-a sistat aducerea acestor mașini din Franța, însă cu piese de la RENAULT se fabricau de-acum în țara noastră.
Cu soțul meu am reușit să colind mai multe locuri de pe hartă: în Germania am mers cu el în mai multe orașe: Hamburg, Gaggenau, deși pe vremea aceea era foarte dificil să obții viză turistică pentru străinătate. Toate le admiram ca într-un film, deși eram prezenți în acele locuri vizitate de o mulțime de turiști. Nu simțeam acea căldură sufletească ce o aveam în țara noastră și mai ales în satul nostru, în casa noastră. În țară, cu mașina, am vizitat multe puncte de atracție turistică. Am fost în câteva stațiuni: Herculane, Borsec, Sângeorz, la mare, dar oriunde am fi mers, tot acasă ne era mai drag și cred că asta o simte orișicine. Ștefan avea o vorbă: „Nicăieri nu-i mai bine ca acasă la tine.” și avea mare dreptate.
Ștefan conducea cu multă atenție și nu ni s-a întâmplat niciodată să avem vreun accident, în cei peste treizeci de ani de când aveam această mașină.
Duminica și în sărbători îi vizitam pe părinții din Ilișești cât au fost în viață, care se bucurau mult de prezența noastră. Uneori mergeam la mănăstirile din nordul Moldovei și nu numai o dată, ci de mai multe ori, însoțiți de unii prieteni care n-aveau mașină pe vremea aceea, dar mergeam și prin alte locuri din țară.