Anii din casa socrilor

Știu că după nuntă socrii au dat din banii câștigați datoriile pe care le aveau pentru pregătirile în vederea nuntii, așa că noi, proaspeții căsătoriți, am rămas cu banii care au valorat un acordeon mic și o fustă de stofă muștar, ce-o potrivisem la jacheta ce-o aveam, tot muștar.
În zilele ce-au urmat după nuntă Ștefan a trebuit să meargă la serviciu, ca secretar de Sfat Popular la primăria din Stupca. Eu, care figuram ca învățătoare în satul Berchișești, voiam să mă transfer numaidecât în Stupca, să fiu în aceeași localitate cu el, dar nu mi s-a aprobat transferul de către inspectoratul școlar. Implicându-se mătușa și nașa noastră Cornelia, care era inspectoare de limba franceză, eu am fost transferată la Capu Codrului, începând cu 15 septembrie 1959, ceea ce însemna că urma să locuiesc în casa socrilor mei.
Ni s-a pus la dispoziție un dormitor, dar cu bucătăria eram împreună. Astfel am stat timp de treisprezece ani, până în toamna anului 1972, când ne-am mutat în noua noastră casă.
În ziua în care ne-am luat bagajul de-am venit în casa nouă, soacra Terezia, mama, cum îi spuneam cu toții, a plâns după noi. Și eu aveam lacrimi în ochi, întrucât m-am înțeles foarte bine cu socrii. Am împărțit cu ei multe bucurii, dar nici necazurile nu ne-au ocolit. Știu că odată intrată în noua casă eram agreata familiei. Era voie bună în casă și mă străduiam să întrețin această atmosferă plăcută prin felul meu de a vorbi cu socrii, de a-i respecta și prin comportamentul meu în general.
Veneam de la școală cu inima deschisă iar pe socri îi găseam totdeauna dispuși, cu chef de vorbă, cu masa pregătită. În această familie nu am auzit niciodată înjurături, nici certuri, doar mici incidente neprevăzute, inerente în viața fiecărei familii. Dacă ei se purtau frumos cu mine, cum aș fi putut să le răsplătesc altfel decât purtându-mă și eu cu ei la fel?
În primii doi ani Ștefan venea o dată pe săptămână acasă, sâmbăta, iar luni dimineața pleca din nou. I-a fost destul de greu cu naveta saptamânală Capu Codrului – Stupca cu bicicleta, iar pe timpul iernii chiar pe jos, iar după mai multe încercări, în al treilea an al căsniciei noastre a reușit să-și găsească servici în Gura Humorului, unde pleca dimineața și venea spre seară.
Am trăit ani frumoși. Nu ne lipsea nimic. Socrul funcționa ca învățător la școala Olărești, cu centrul în Păltinoasa. Dețineau aproape trei hectare de pământ, pe care îl lucrau singuri. Când puteam îi ajutam și eu, dar mai mult aveam grijă de casă și făceam treburile în absența lor.
Erau oameni harnici, iar produsele obținute, precum și cele trei salarii, al lui tata, al lui Ștefan și al meu, ne îndestulau casa. Nu eram separați cu mâncarea, puteam ușor să strângem bani, întrucât din salariile noastre cumpăram numai alimentele strict necesare, în special zahăr și ulei. În fiecare an creșteam unul sau doi porci și țineam câte una și chiar două vaci. Aveam lapte suficient și chiar vindeam, iar vițeii îi tăiam pentru consumul familiei. Astfel am putut strânge bani și am reușit să ne cumpărăm o mașină DACIA 1100 din prima serie de fabricație de la Pitești, din anul 1969. Ne înscrisesem cu trei ani înainte pe o listă, după ce am depus banii pentru a cumpăra o mașină marca RENAULT, dar între timp s-a sistat aducerea acestor mașini din Franța, însă cu piese de la RENAULT se fabricau de-acum în țara noastră.
Cu soțul meu am reușit să colind mai multe locuri de pe hartă: în Germania am mers cu el în mai multe orașe: Hamburg, Gaggenau, deși pe vremea aceea era foarte dificil să obții viză turistică pentru străinătate. Toate le admiram ca într-un film, deși eram prezenți în acele locuri vizitate de o mulțime de turiști. Nu simțeam acea căldură sufletească ce o aveam în țara noastră și mai ales în satul nostru, în casa noastră. În țară, cu mașina, am vizitat multe puncte de atracție turistică. Am fost în câteva stațiuni: Herculane, Borsec, Sângeorz, la mare, dar oriunde am fi mers, tot acasă ne era mai drag și cred că asta o simte orișicine. Ștefan avea o vorbă: „Nicăieri nu-i mai bine ca acasă la tine.” și avea mare dreptate.
Ștefan conducea cu multă atenție și nu ni s-a întâmplat niciodată să avem vreun accident, în cei peste treizeci de ani de când aveam această mașină.
Duminica și în sărbători îi vizitam pe părinții din Ilișești cât au fost în viață, care se bucurau mult de prezența noastră. Uneori mergeam la mănăstirile din nordul Moldovei și nu numai o dată, ci de mai multe ori, însoțiți de unii prieteni care n-aveau mașină pe vremea aceea, dar mergeam și prin alte locuri din țară.

Nunta

În ajunul datei fixate, a avut loc cununia civilă la primăria comunei Păltinoasa și tot în acea sâmbătă seara ne-a cununat părintele Bojescu în casa parohială, întrucât fratele meu, Vasile, care urma să vină la nuntă, era secretar general în Consiliul Superior al Agriculturii, actualul minister și ar fi avut probleme cu regimul comunist dacă ar fi intrat în biserică, la fel și noi, care eram uteciști și propagandiști. Au fost cazuri în care unii își pierdeau serviciul din acest motiv.
Odată cu venirea mea la Capu Codrului în vederea oficierii cununiei civile, tata a adus cu căruța un vițel tăiat și multe găini. Găinile proveneau din donațiile vecinilor și rudelor mele mai apropiate și acestea nu erau puține. Cu o zi înainte de a le aduce la Capu Codrului s-au strâns vecinele și rudele respective la noi acasă în Ilișești, de le-au tăiat și le-au pregătit pentru prepararea bucatelor la masa de nuntă. Așa era obiceiul în Ilișești, și cum noi aveam multe rude, multe au fost și găinile.
Duminica, în ziua nunții, mă aflam la Ilișești, căci așa mi-a fost vrerea, să fiu luată de-acasă. Ștefan a venit în Ilișești îmbrăcat în costumul de mire cu bicicleta. Pe vremea aceea n-avea alt mijloc de transport mai la îndemână la acea oră. Înainte de ora prânzului, au venit invitații din partea mea, unii cu căruțele, urmând să-i transporte pe cei prezenți la Capu Codrului. Toate ca toate, dar muzică n-aveam, întrucât „Batalanii”, formație renumită în acel timp în Gura Humorului, n-au vrut să vină la Ilișești, tot din lipsa mijloacelor de transport. Exista un singur autobuz Gura Humorului – Suceava, dar orele la care acesta circula nu se potriveau cu cele necesare nunții noastre.
Mai târziu, după ce mă familiarizasem de-a binelea cu socrii, le-am reproșat că n-au plătit o căruță să aducă muzica în Ilișești pentru a ne însoți în drum spre Capu Codrului, ca la orice nuntă, în care muzica are rolul principal, dar ideea le-a venit și lor prea târziu.
Până la venirea noastră din Ilișești cu căruțele, în curtea socrilor cânta deja muzica, iar tineretul din sat dansa fără mire și mireasă. A fost, totuși, frumoasă deplasarea noastră cu nuntașii dispuși și vreme frumoasă, iar fratele meu, Vasile, ne-a făcut și fotografii.
A urmat petrecerea de nuntă. S-a dansat în curtea casei până s-a întunecat. S-au distrat nu numai nuntașii, ci și tinerii din sat, care probabil erau curioși să vadă mireasa, pe care n-o văzuseră până atunci.
Nași ne-au fost Catargiu Traian și Eugenia, Vasile și Cornelia Pohoață.

La petit

În vara anului 1959, își făcuse apariția încă un pretendent la mâna mea. Era un secretar de la primăria din Berchișești. Acesta văzuse că Ștefan mă mai vizitează și mai auzise ceva zvonuri despre căsătoria noastră de la o bună prietenă de-a mea, cu toate că eu voiam să păstrez încă secretul despre acest lucru, care încă nu era sigur. Secretarul, pe nume Fănică, a început a-mi face declarații de dragoste în genul lui Rică Venturiano. Nu-l mai puteam opri când începea, așa că mi-am dat seama că nu era de mine, fiind un om nu prea echilibrat la vorbă, exact invers proporțional cu Ștefan. Făcând comparație între cei doi, după mai mult timp de gândire, l-am preferat pe cel mai tăcut. Și mai era o problemă: peste o lună venea din armată un alt pretendent, cu care am corespondat în toată perioada armatei lui și care-mi propusese ca, odată eliberat, să ne căsătorim, eliberare ce se apropia pe timp ce trecea.
Iar am judecat care ar fi mai bun, Ștefan sau Dragoș, dar fără a mă gândi prea mult, l-am preferat tot pe Ștefan, cu toată răceala ce mai era încă între noi. Vedeam că e un băiat serios, modest, nu vorbea palavre, dar, tăcut cum era, totuși, când spunea ceva se ținea de cuvânt și am observat că începuse să țină la mine și să-mi aducă unele mici atenții: o broșă, ce-am purtat-o mult timp, niște bani de ciocolată înveliți în staniol și alte lucruri ce i le aducea mama sa din Germania, unde fusese în vizită la surorile ei. Mai știam că în intervalul de timp de când îmi propusese ca între noi să se stabilească o relație mai serioasă, nu și-a căutat altă prietenă, deși i se iviseră și lui destule ocazii, după cum mi-a mărturisit.
Spera tot timpul să fim împreună și așa a fost. Fără a fi prea apropiați înainte de cununie, cunoscându-ne poate mai bine prin alții decât prin noi înșine, sosi luna august a anului 1959, în care eu îi promisesem cu un an în urmă că voi hotărî dacă mă voi căsători. Decizia îmi aparținea și fără să mă gândesc prea mult, vrând să mă țin de cuvânt, l-am invitat la hram la Ilișești pe 15 august, împreună cu părinții săi, care au venit, având ca mijloc de transport o căruță împrumutată de la mama colegei mele, Giocaș Viorica.
Pentru prima dată, la cei douăzeci și doi de ani ce-i aveam, am început să-mi fac griji cu pregătirile de hram, care până acum erau lăsate numai în seama părinților mei, ce nu-și mai vedeau capul de treburi, atât la câmp, cât și cu pregătirea hramului, care cerea mult efort.
El, Ștefan, vorbea puțin, dar gesturile lui, privirea lui, vorbele puține ce-i ieșeau din gură, toate-mi spuneau că mă vrea, că-i un om serios și că ține la mine. Având în vedere toate acestea, am început să mă apropii mai mult de el și să-mi țin promisiunea în vederea căsătoriei. Mai mult decât atât, odată înfățășați părinții, au pus la cale chiar data nunții, bineînțeles, cu acceptul nostru. Mama soacră, Terezia și cu tata Niculai, Dumnezeu să-i ierte, nu mai terminau cu vorba și cu glumele, parcă se cunoșteau de când lumea.
Nunta a fost fixată pe data de 30 august 1959, deci pregătirile de nuntă urmau să aibă loc în două săptămâni. Cheltuielile aveau să le suporte viitorii mei socri, inclusiv costumul de mire și rochia de mireasă.

Dragostea

Îmi dădeam perfect de bine seama la cei douăzeci de ani ai mei că în perspectivă trebuia să am pe cineva apropiat cu care să-mi împart necazurile și bucuriile vieții mele de atunci înainte. Mă preocupa deja acest gând și deși am avut ocazii să cunosc mai mulți tineri, totuși, nu-mi era prea apropiat nici unul, iar cel ce mi-l doream habar n-avea că-l simpatizez și nici nu va ști niciodată acest lucru. Era frate de cruce cu fostul meu prieten, Varvaroi Dumitru. Cum puteam să-l trădez pe acesta? De aceea m-am resemnat!

Corespondam cu unii, mă mai vizitau tineri de seama mea, dar nu l-am iubit pe niciunul, deși le răspundeam la scrisori, pentru a avea și eu preocupări tinerești. Nu-mi displăcea să le scriu.

În al treilea an de învățământ a venit într-o seară la o repetiție ce avea loc la căminul cultural din Berchișești, la care participam și eu, și actualul meu soț, adus de un coleg de-al meu din Capu Codrului, Costel Rotari. Reîntâlnirea a avut loc în toamna anului 1958. Îl văzusem o dată, cu patru ani în urmă, la o reuniune în satul Mănăstirea Humorului, prima reuniune la care am fost și eu invitată de către un coleg de-al său de clasă ce-mi propusese să fim prieteni. Atunci n-am schimbat nici o vorbă cu actualul meu soț. El s-a distrat cu o colegă și bună prietenă de-a mea, căreia i-a trimis mai târziu o fotografie ce mi-a arătat-o și mie, iar eu am dansat mai mult cu cel ce mă invitase. Nu-l puteam refuza, pentru că el organizase reuniunea și-mi era frică de vreun scandal.

Terminasem în acea zi ultimul examen din anul III, aveam șaptesprezece ani și era a doua oară din viața mea când am mers la o distracție. prima dată fusesem la bal în Ilișești, unde îl cunoscusem pe respectivul. Nu voiam să merg la această distracție nici acum, nici în ruptul capului, dar au insistat două colege ale mele amatoare de distracții, Catargiu Lenuța și Mărgineanu Maria să merg.

Deci, după patru ani, Ștefan a reapărut în viața mea și culmea a fost că în aceeași lună, într-o seară din toamna anului 1958, doar după câteva întâlniri, conducându-mă până aproape de casă de la o repetiție, mi-a propus căsătorie, fără să ne cunoaștem aproape deloc. El, însă, primise multe informații despre mine înainte de această propunere de la directorul școlii din Berchișești, care îl invitase pe Ștefan acasă la el cu câteva zile înainte. Domnul director Oniga Dănilă era bun prieten cu viitorul meu socru Dumitru Pohoață, ce era și el director la școala din Olărești. Aceștia se întâlneau la ședințele cu directorii și probabil că au discutat și despre această temă, ca orice părinte interesat de soarta copilului său. Personal, am aflat despre acest lucru mult mai târziu.

Așadar, am rămas surprinsă de propunerea lui de a mă căsători atât de repede și, bineînțeles, nu am putut să-i dau nici un răspuns atunci. Voiam, dar nu era de-ajuns că voiam. Era necesar să-l cunosc mai bine și invers, să mă cunoască. Tot atunci i-am răspuns că nu mă voi căsători timp de cel puțin un anși că aș dori ca nunta mea să aibă loc în luna august. Cum era toamnă, luna august urma să fie aproximativ peste un an, așa că i-am zis că dacă dorește să se căsătorească cu mine va trebui să aștepte până atunci.

În intervalul de timp ce a urmat, de câte ori mergea la Capu Codrului de la Stupca, unde era secretar la Sfatul Popular, venind pe dealul Corlății, trecea și pe la mine, dar asta se întâmpla destul de rar și niciodată nu sta prea mult, deci nu eram prea apropiați. Eu am început, însă, fără știrea lui, să fac investigații, pentru a mă interesa de el din unele surse ce le aveam la îndemână. În acest scop, m-am dus la Dumbrăveni, la o bună prietenă de-a mea ce-mi fusese colegă de clasă la Școala Pedagogică de Fete, care mă invitase încă de mult la ea. Ea îl cunoștea foarte bine, pentru că erau consăteni și vecini, iar tatăl ei era nașul de botez al lui Stefan. Aceasta a avut numai cuvinte de laudă la adresa lui. L-am cunoscut și mai bine prin intermediul mătușii sale, Cornelia Pohoață, ce era inspector școlar. După ce a asistat la o oră de muzică de-a mea, la discuția lecției ea îmi vorbea mai mult de Ștefan, probabil pentru că știa ea despre mine de la părinții lui. Și aceasta l-a ridicat în slavă pe nepotul ei.

Când venea pe la mine era foarte tăcut și timid, ceea ce îmi displăcea la el. În rest, n-am avut ce-i reproșa. Era prezentabil, ca pregătire eram egali, referințele îi erau bune, pot zice chiar foarte bune. Fără să știu cum, fără să-mi dau seama, se apropia luna august și eu încă mai stam în dubiu, căci n-am reușit să fim prea apropiați, întâlnirile noastre fiind destul de rare.

Dascalita

Încă de la început mi-am îndrăgit mult profesia. Primii mei elevi erau în clasa a III-a, cu opt ani mai mici ca mine.

În afara orelor de curs făceam des vizite la domiciliile elevilor, așa că în scurt timp am reușit să cunosc nu numai elevii, ci și oamenii satului, cu care mă înțelegeam foarte bine și care mă respectau, iar la rândul meu îi respectam și eu, așa cum trebuie să fie un cadru didactic.
Trebuie nu numai tu să fii respectat, ci tu însuți la rândul tău să respecți, chiar și pe elevii ce-i ai în primire. Am cunoscut colegi care apostrofau elevii cu cuvinte greu de suportat de către cei cărora li se adresau. Ce să mai înțeleagă elevii în asemenea cazuri? Ei ne imită pe noi și atunci, ce putem să mai așteptăm de la ei?
O mare parte din timpul nostru liber îl acordam activității culturale. Pregăteam și prezentam serbări nu numai cu elevii, ci și cu tinerii din sat. Pentru acesta trebuia să mergem aproape seară de seară la căminul cultural, unde făceam repetiții. Eram dirijoare de cor și reușisem să-i învăț pe tinerii coriști unele din cântecele ce le știam de la Școala Pedagogică, pe două și chiar pe trei voci.
Un rol important în cadrul activității culturale îl aveau programele prezentate de brigăzile artistice de agitație, mijloc principal de a critica lipsurile existente în comună în diferite domenii, precum și de îndreptare a cazurilor criticate.
Textele adecvate pentru brigăzi artistice se găseau cu greu, iar cele existente nu corespundeau situației din satul Berchișești, din această cauză ne străduiam noi, cadrele didactice, să compunem versuri despre unele lipsuri existente în sat, pentru a putea fi reprezentate pe scena căminului cultural.
La solicitarea directoarei școlii, Purcărea Elena, ce era în același timp și directoare de cămin cultural, am încercat să compun și eu versuri speciale pentru brigada artistică. Am surprins câteva cazuri nelalocul lor și fără a mă gândi câtuși de puțin că ar putea avea repercusiuni asupra mea, am criticat chiar pe secretarul de partid al organizației de bază din satul în care funcționam ca învățătoare. De profesie era veterinar. Umbla de multe ori în stare de ebrietate și vizitase unele femei ce erau văduve, printre care și o vecină de-a mea, Stolnițchi Maricuța, care venea uneori la noi și ne povestea cum că, deși el insista, ea nu-l primea în casă. Astfel că, într-o seară, i-am ticluit câteva versuri ce au fost prezentate la una din serbările date pe scena căminului cultural. Erau sub formă de întrebare, pentru a atrage și mai mult atenția spectatorilor, implicându-i într-un fel și pe ei, care trebuiau să ghicească despre cine era vorba. Cel ce răspundea, însă, era pregătit dinainte, pentru a nu avea vreo surpriză. Astfel au fost recitate versurile:
„Dumneavoastră n-ați aflat
Că-ntr-o seară s-a-ntâmplat
C-un nepoftit a intrat
La o nevastă din sat?
Nevasta când l-a văzut
Din casă a dispărut
Ca s-anunțe prin vecini
Cum că are musafiri.
Vecinii în ajutor
Merg să vadă ce odor.
El, bietul, nedumerit,
S-a culcat și-a adormit
Pe-o movilă de gunoi,
Învelit c-un măturoi.
Cine e? Ghiciți și voi!”
Pe acea vreme erau obligați cetățenii din sate să încheie contracte pentru a vinde statului viței și porci la un preț convenabil statului. Nu era ușor pentru bieții țărani să crească animalele contractate în lunile prevăzute în acel contract, care trebuiau să ajungă la o anumită greutate. Tot noi, cadrele didactice, umblam prin sat pentru a-i lămuri pe cetățeni să încheie asemenea contracte cu statul. Unii oameni motivau că nu pot avea vitele gestante, întrucât taurii de la grajdiul comunal nu puteau fi puși totdeauna la dispoziția celor interesați, din cauza neglijenței celor ce-i aveau în primire. Am surprins și acest aspect în versuri:
„Nu departe de la Sfat
Mai avem de vizitat
Înc-o nouă locuință,
Oameni cu bună credință.
Harnici sunt la slujba lor,
Cresc tauri pentru popor.
C-o vacă dacă te duci
Nu știi-ncotro s-o apuci.
Curtea nu-i deloc murdară.
Curat-a fost astă-vară.
Eu tot strig să ias-afară,
Dar ei nici de pomeneală.
Când ajung mai lângă șură,
Îl aud cum mă și-njură.
-Leagă vaca de țăruș
Și-așteaptă, că vin acuș!
Cum n-aș aștepta, vecine,
Dac-aș ști că el mai vine.
Tot cu gând că vine-acuș,
Rupe vaca cel țăruș,
Și mi-o ia la goană, frate,
S-o ajung nu se mai poate.
După vacă cum fugeam,
Îl zăresc la Sfat pe geam.
El cu vorba s-a luat
Și de vacă a uitat.
Așa-i obiceiu-aici
Cu unii oameni cu servici.
Iac-acum m-am deșteptat
De ce nu-s viței în sat.”
Eram membră în Organizația Tinerilor Comuniști, adică UTC, în cadrul căreia, cel puțin o dată pe lună, trebuia să se țină ședință. Mai eram și propagandistă UTC și tot lunar trebuia să mai mobilizăm o dată tinerii din sat, ca să le țin lecțiile programate de la raionul UTC, unde mergeam la instruire în acest sens, din două în două luni. Lecțiile trebuiau pregătite din timp, făceam conspecte și țineam evidența tinerilor înscriși. Toate aceste documente erau controlate de către un instructor, fie de la raionul UTC, fie de la regiune. La instruirile propagandiștilor lipseam de la clasă câte două zile. Vara se organizau cursuri cu propagandiștii, cu o durată de două săptămâni, în orașele Câmpulung, Fălticeni, Suceava și Botoșani. Îmi plăcea la aceste cursuri. Ni se predau lecții, țineam seminarii, luam calificative, iar în unele seri participam la reuniuni tovărășești la care ne mai și distram. Deci, ca propagandistă, aveam ocazia să mai ieșim din sat, să mai cunoaștem și alți oameni, în alt mediu. Uneori mai mergeam și la câte-un spectacol, la câte-o reuniune tovărășească unde dansam sau la câte-un film. În sat nu aș fi avut această ocazie.
Tot o dată pe lună se ținea învățământul ideologic de partid la Gura Humorului. Acolo nu trebuia să ne prezentăm oricum. Era obligatoriu ca lecțiile ni le predau diferite cadre de partid să ni le însușim. De cele mai multe ori ni se indicau doar titluri și ne dictau materialul bibliografic ce trebuia să-l studiem. La sfârșitul anului de învățământ ideologic primeam câte un calificativ. Iarna mergeam cu sania la Gura Humorului. Odată mi-a fost atât de frig că mi-au degerat mâinile și picioarele. Iată doar câteva dintre preocupările ce le avea un cadru didactic până la Revoluția din decembrie, 1989. În afară de munca la catedră, în plus, trebuia să ducem la îndeplinire cu elevii și planul economic, care consta în a da la stat o anumită cantitate de materiale refolosibile: sticle, borcane, cârpe, maculatură, măcieșe culese de elevii pe care îi aveam în primire.
Toamna târziu, de multe ori chiar pe ploi și pe ninsoare, dam ajutor membrilor cooperatori care nu voiau să lucreze la cules, deoarece ei primeau produse foarte puține și restul mergea la stat.

Lelita Ruxanda, gazda mea

Dar să revin la viața mea la noua gazdă. Încă din primele zile o vedeam mereu tristă, iar eu, prin dispoziția mea din acei ani ai tinereții, prin felul meu de a fi și prin bunăvoința ce o aveam de a o înveseli, mă străduiam să o abat de la gândurile negre. În această intenție mi-am cumpărat din primul meu salar un patefon, iar seara și în zilele de sărbătoare învioram atmosfera casei punând discurile ce le aveam, precum și unele împrumutate.

Cântecul „Busuioc floare cătată” o făcea pe gazdă totdeauna să plângă. Printre lacrimile ce le vărsa se descărca parcă de povara unei triste amintiri care persista în sufletul ei.

Vestea neașteptată a morții soțului ei în spitalul din Câmpulung, o neliniștea tot mai mult. Munciseră amândoi, își duraseră o căsuță, creșteau un copil, până într-o bună zi, când fratele mai mare al soțului ei l-a lovit pe acesta cu o sapă, se pare că la cap, ceea ce i-a provocat moartea după spusele ei. Pricina era o fâșie de pământ din spatele casei, lată cam de un metru și lungă cât lungimea casei. Pe aceasta nu o puteau împărți.

Nu se putea împăca nicicum cu gândul morții soțului ei. Cum a putut face așa ceva fratele lui mai mare ce își avea casa în imediata ei apropiere? Trebuia să-și ducă viața lângă acest dușman de moarte al ei și al familiei ei. Cel ce a rămas în viață n-a primit nici o pedeapsă pe cale jurudică. L-a pedepsit, însă, Dumnezeu, care nu l-a ținut prea mult în viață. Pentru a-și face dreptate, Ruxandei îi trebuiau martori, pe care nu-i avea, avocați și cheltuieli la care nu putea face față. Jelindu-l întruna pe soțul mort, s-a resemnat într-o zi. A încercat și nu doar a încercat, a și reușit să ducă ea singură greul gospodăriei, transferând asupra ei treburile bărbătești.

Era mai mult plecată de-acasă și de cele mai multe ori grija casei și a fetiței de zece ani rămâneau în seama mea, căci m-am oferit de la început să o ajut. Astfel, în cei patru ani de ședere la această femeie, cu o întrerupere de patru luni, am făcut multe economii din micul meu salar, întrucât aveam pe mâna mea lapte, ouă și alte alimente, toate pe gratis.

Începusem să-mi cumpăr unele lucruri pentru atunci când mă voi căsători, covoare, plapome, perini, deoarece de-acasă era slabă nădejde, ținând cont că lelița și-a măritat două fete de la noi, Aurica și Oltea, care veniseră din București, plus Panorica, sora mea dreaptă, cărora a trebuit să le dea tata zestre.

După aproape trei luni de la această gazdă, un eveniment tragic m-a determinat să mă mut la altă gazdă în ultimele patru luni al celui de-al treilea an de ședere.

Până într-o bună zi a lunii martie a anului 1958, toate decurgeau în mod normal, fiecare cu preocupările noastre. Într-o duminică, însă, gazda mea, venind spre seară de la vot, unde s-a întâlnit, după câte mi-a spus, cu prietenii soțului ei și cu soțiile acestora, ce obișnuiau ca într-o asemenea zi să mai petreacă împreună, simțind mai mult ca oricând în aceste împrejurări singurătatea, lipsa soțului ei ce era foarte distractiv, după cum ni-l descria și de care și-au amintit cu toții în acea zi, sau poate și din alte motive, pe care numai medicii și bunul Dumnezeu le știau, a început să i se tulbure mintea sub ochii mei.

Dacă duminică seara am mai putut discuta cu ea, spunându-mi cu tristețe în glas cele întâmplate la vot, în noaptea de duminică spre luni n-a dormit deloc, iar pe la ora patru dimineța m-a trezit. Era îmbrăcată în costum național, cele mai frumoase haine de sărbătoare, spunându-mi că s-a hotărât să plece așa, pe întuneric cum era, la mănăstirea cea mai apropiată, Slatina, pentru a plăti slujbe și a se ruga lui Dumnezeu să cadă păcatul pe toți cei care i-au făcut ei rău. Bineînțeles că am rămas surprinsă de această hotărâre neașteptată și-am insistat să nu se ducă, mai ales că era atât de întuneric încă, fiind la începutul lunii martie. Am intervenit în fel și chip să nu plece, dar susținea morțiș că trebuie să facă acest lucru numaidecât. Atunci, pentru prima dată în cei trei ani de când am cunoscut-o și conviețuiam cu ea, s-a supărat foc pe mine, zicându-mi că n-o aprob pentru că și eu sunt una dintre cei ce-i voiau răul și mi-e frică să nu cadă păcatul pe mine. Tot ciondănindu-mă cu ea, fără a fi nimeni lângă mine, am simțit ceva inexplicabil, o forță neașteptată, ca și cum ar fi trecut un șoarece pe lângă mine (deși nu avea cum să fie un șoarece), înspăimântându-mă grozav de tare! Nici acum nu înțeleg care e explicația acestui lucru.

Se apropia ora opt. Eu aveam învățământ după-masă, dar fetița Ruxandei, care deja trecuse în clasa a V-a, trebuia să plece dimineața la școală. Am căutat s-o feresc cât puteam de tragedia care se petrecea sub ochii mei.

Până aici a fost cum a fost, dar odată ce a rămas numai cu mine, a început să îngenuncheze și să-l implore pe Dumnezeu să cadă păcatul pe răufăcătorii ei, dintre care eu eram printre cei dintâi, după cum se exprima. Din când în când se ridica și mai citea și recitea cartea poștală trimisă de soțul ei din spitalul din Câmpulung, cu câteva zile înainte de a muri. Erau ultimele lui gânduri și cuvinte, ce i le adresa ei și fetiței lor. Apoi iar începeau blestemele. La un moment dat, a luat chibritul, zicând că vrea să dea foc la șură. Eu o întorceam cu greu în casă, depunând eforturi fizice. Apoi s-a îndreptat spre cuțit, pe care l-a luat în mână, fără să-mi spună ce voia să facă cu el, dar se vede că necuratul o îndemna să facă acte necugetate. Se transformase într-o singură noapte dintr-un om cu care puteam vorbi atâtea, atât de lucid până atunci, care muncea mult și cu care mă ajutam, într-un om dement, demență ce i se accentua pe măsură ce treceau minutele și cu atât mai mult orele, iar eu nu puteam și nici nu voiam să cred acest lucru. Era departe de gândul meu faptul că ea înnebunise. Mereu îmi pun și acum întrebarea ce mi-o puneam în dimineața de groază pentru mine: cum se poate transforma într-atât un om într-un interval de timp atât de scurt? Cred că boala ei a mocnit cu mult timp înainte, declanșându-se încă de la moartea soțului ei și atunci, în acea noapte de singurătate și nesomn, când eu și fetița dormeam, a început să se manifeste de-a binelea. Iată ce pot face gândurile negre, supărarea și singurătatea dintr-un om! Cam pe la ora zece, cu greu o mai puteam stăpâni. Îmi trebuia multă prezență de spirit și putere. De multe ori mă gândesc cum de am avut un asemenea curaj în acele clipe, să ma lupt cu ea în agonia ei de nebunie.

Nu voiam să spun cuiva care ar fi trecut pe drum să-mi vină în ajutor. Aș fi putut face-o, dar totuși încă nu-mi venea să cred ce se întâmpla sub ochii mei. Din când în când îmi punea și întrebarea: dacă se preface? Nu-mi era frică de ea, cu toate amenințările și gesturile necugetate care se agravau. Eram îngrijorată, însă, și nerăbdătoare să aflu dacă e o realitate sau e, totuși, doar o prefăcătorie. Trecuseră însă prea multe ore de când începuse lupta cu mine și cu dușmanii închipuiți, pe care nu înceta a-i blestema, așezându-se din când în când în genunchi.

În sfârșit, vizita neașteptată a unui om mai în vârstă, ce-l știam foarte cumsecade, venit probabil cu o treabă, trimis parcă de Dumnezeu în acele clipe în casa noastră, pe nume Ambrozie Țăranu, m-a făcut să înțeleg mai bine ceea ce nu voiam să cred, deși vedeam foarte clar că așa este, și anume că înnebunise de-a binelea. și în prezența acestuia a continuat să blesteme și să se închine, să amenințe, așa cum o făcuse de dimineață. Mi-a fost de-ajuns să-mi spună acel om că i s-a tulburat mintea, că bănuielile mi s-au confirmat, oricât de mult n-aș fi vrut să cred acest lucru. În acel moment mi-am dat mai bine seama de semnificația versului „Unde-s doi puterea crește”. Din acel moment abia a început să-mi fie frică de ea și, culmea! după ce mi-a spus că nu ar trebui să mai stau cu ea, văzând cum mă amenința, noul venit a plecat fără a mă ajuta în vreun fel. Stresată cum eram de întorsătura lucrurilor, nu mi-am dat seama că ar fi trebuit să-i zic să mai stea cu mine sau să anunțe pe cineva mai apropiat de ea să-mi vină în ajutor și nici el nu s-a gândit la acest lucru, plecând, pur și simplu. Eu eram preocupată de a o opri să nu săvârșească vreun fapt necugetat și-mi concentram atenția numai și numai la asta, continuând lupta cu ea, întrucât, repet, eu devenisem cel mai înverșunat dușman al ei. Și cât mă respecta până în acea zi!

Se apropia ora când trebuia să merg la școală. În sat nu avea decât o nepoată și o singură soră, mult mai în vârstă decât ea, care mai era și bolnavă, ca și cei doi copii pe care îi avea. O altă soră era în Capu Codrului. În rest, nu avea pe nimeni, pentru că rudele după soț, așa cum am arătat mai sus, îi erau dușmani de moarte. Cam pe la ora doisprezece, când plecase deja cel ce băgase și mai mult frica în mine, spunându-mi să plec cât mai repede din preajma ei, m-am hotărât să rog pe orișicine ar fi trecut pe drum să anunțe eventuala mea întârzâiere la școală, precum și pe sora ei din sat, care nu fusese de foarte mult timp pe la ea.

Culmea e că aproape cu un sfert de oră înainte de ora treisprezece, oră la care eu trebuia să fiu în clasă, cu elevii, o văd în pragul casei pe sora ei, la care mă gândeam. În cea mai mare grabă, am ieșit înaintea ei și în șoaptă, ferindu-mă, să n-audă bolnava, care deja era în spatele meu, i-am spus situația, cumva pe ocolite, căci mi-era frică să nu facă și ea vreo criză la auzul unei asemenea vești. O visase rău noaptea ce trecuse și așa, bolnavă, aproape într-un picior, a venit la ea. Atunci am văzut mai bine ca oricând că unele vise se adeveresc și au legătură cu realitatea. A trimis-o Cel de Sus, fără s-o anunțe cineva.

Descărcată oarecum de povara grijei ce-o avusem preț de aproape zece ore de când am fost trezită, am plecat la școală în mare grabă, lăsând grija Ruxandei în seama bătrânei ei surori, Profirița. Văzând că plec, lelița Ruxanda, că așa îi ziceam, striga după mine să-i dau pastilele pe care le pregătise să le ia și nu le mai găsea. Eu habar n-aveam despre ce pastile vorbea.

Odată lăsată cu sora ei, eu mi-am găsit o altă gazdă. N-am vrut și nici nu puteam să mai stau în asemenea condiții. A doua zi, m-am dus până la sora ei acasă să mă interesez măcar de copiii ei și să văd ce s-a mai întâmplat, bănuind că ei au mers să vadă de ce nu a venit mama lor acasă, dar spre marea mea mirare, aceasta era în casa ei. O lăsase singură, probabil pe seama fetiței de doisprezece ani, care nu mai venise la școală a doua zi. Cum stăteam eu de vorbă cu sora ei, deodată o văd intrând în casă chiar pe lelița Ruxanda, care când m-a văzut a început iar cu amenințările și cu pastilele pe care zicea că i le-am ascuns. Am plecat imediat din casa surorii sale, cu o și mai mare frică, lăsându-le pe amândouă și gândindu-mă că eu n-aș fi putut-o lăsa singură nici o secundă în acea stare, cum de altfel și făcusem până la venirea surorii sale, iar propria soră a lăsat-o.

Cât era de iresponsabilă și aceasta!

Invatatoare la Berchisesti

Și așa, mai cu greutăți, mai cu bucurii, au trecut cei patru ani de școală pedagogică și într-o bună zi de vară a lunii iunie a anului 1955 ne-am trezit noile absolvente ale promoției 1954 – 1955 chemate la secția de învățământ a regiunii Suceava, unde ne-am prezentat toate, cu excepția unei singure colege, Wuzik Inge, care n-a vrut nici să dea examenul de stat, sub pretextul că nu voia să fie repartizată ca învățătoare în vreun sat.
Eram chemate câte patru într-un birou în ordinea descrescătoare a mediilor ce le primisem la examenul de stat. În funcție de preferințele noastre și, bineînțeles, în limita locurilor vacante ce erau afișate pe ușa biroului, primeam repartiția.
Am avut fericirea să fiu chemată în acel birou, unde ni se pecetluia soarta, printre primele patru absolvente din clasa mea, împreună cu Mihailiuc (Monor) Silvia, Catargiu (Păstrăv) Maria, actualmente decedată și Pavel (Chihăiță) Floarea, întrucât întruneam aceeași medie, 4, 80. Da, aveam media 4 la matematică, iar la celelalte materii media 5. Media 4 la matematică, mai mică decât celelalte medii, m-a avantajat în decursul viitorilor ani, caci cu
Fără nici o problemă, am primit decizie ministerială pentru școala din Berchișești, spre invidia celor două colege care au primit repartiție în județul Botoșani.
Cu câteva zile înainte de începerea anului școlar 1955-1956, tata m-a dus cu căruța cu câteva lucrușoare de strictă necesitate pentru a mă prezenta la școală și a mă stabili la o gazdă.